CĂRTICICA ROMÂNEASCĂ DE COPII

Buburuza

Pe portiţa verde, udă

Şade-un pui de buburuză

Cu privirea cam ursuză

Şi cu lacrima pe buză

Aşteptând pe mama lui

Din înaltul cerului

Cu căldura soarelui

Şi iubirea visului.

Poftă  de viaţă

Un căţel maidanez

Cu năsuc de pechinez

Trece strada opintit

Chiar traficul l-a oprit

Iar lăbuţa dreapta –  faţă

Lipsă-i este …tristă  viaţă ?!

Mi se pare nu-I prea bine,

Prea ferice pentru sine.>>>>>

click aici>>>>>

Într-una din zile când am intrat în casă, Mara, nepoata mea, a început să strige de la etaj să închid repede uşa să nu iasă afară pisica noastră, Tiggy. “În zona unde locuim noi umblă un urs pe străzi”, îmi dă explicaţia Mara. “Poliţia din Pickering a anunţat populaţia să stea în casă şi să nu lase animalele pe afară. Acum caută ursul cu elicopterul”. Parcă mă amuza aşa o veste şi nu-mi venea să dau crezare celor auzite. Ştiam că Mara nu are obiceiul să facă astfel de glume, dar, chiar aşa, cum să crezi că mergand pe stradă poţi să dai nas în nas cu ursul? Doar Pickeringul nu este o localitate înfundată în mijlocul pădurilor. E drept că are în vecinatate mult spaţiu verde, dar animalele sălbatice îşi duc viaţa liniştite în habitatul lor, n-au de ce să îşi rişte viaţa amestecându-se cu oamenii, “fiare” periculoase pentru ele. Tot aşa, nu-mi venea să cred când un vecin ne-a adus-o pe pisicuţa Tiggy cam pe la ora 10 noaptea, după ce o scăpase din primejdia de a fi înhăţată de o vulpe care pusese ochii pe ea. Tiggy a noastră nu mai vede şi de aceea nu a fugit din faţa vulpii, unde, întâmplător se afla şi vecinul nostru. “Cum, ne-am mirat noi, umblă vulpi pe strada noastră?”. Sigur, ne-a raspuns el, am văzut-o clar, foarte aproape de mine.” Ziua urmatoare, un alt vecin ne-a spus că vulpea dădea târcoale casei noastre. Ne-am convins atunci că vulpea o pândeşte pe Tiggy şi am fost mai atenţi. În noaptea următoare, tot cam pe la ora 10, fiică-mea şi-a amintit că pisica e afară. A deschis uşa din faţa casei şi vulpea, stând pe coadă, liniştită, şi-a aruncat privirea spre ea, parcă pusă pe dialog. O aştepta pe Tiggy care tremura sub o bancă unde vulpea nu putea să ajungă. Amintindu-mi de acest episod petrecut cu cateva luni înainte, mi-am amintit şi de prima impresie a fratelui meu venit în vizită din Bucureşti.>>>>>

Nu, Eminescu n-a apărut din neant. Eminescu n-a fost un dar întâmplător al Providenţei. N-a fost un simplu peregrin care a bătut în ceas târziu de noapte la porţile din Carpaţi ale Poeziei. Nu, n-a fost un lunatic, n-a fost un fanatic. Şi necum un stâlp al lupanarelor pomenite de el în „Junii corupţi” şi „Ai noştri tineri”. Eminescu n-a fost, cel puţin în plan literar, un om al zădărniciei, al speranţelor deşarte, al iluziilor pierdute. Şi, mai ales, n-a fost un bolid rătăcitor pe căile azurului, ce s-a stins, istovit, în abisurile nefiinţei…

Eminescu a fost un Făt-Frumos al unor mari principii şi idealuri, ivit direct din poveştile şi basmele noastre. El s-a întrupat din lumea satului autohton, din murmurul izvoarelor şi din freamătul codrilor, din mireasma florilor de tei, din farmecul inefabil al doinei şi folclorului românesc. Cartea lui de identitate şi legitimare au constituit-o îndelungata istorie şi nobleţea sufletească a stirpei sale ancestrale. Nimeni n-a cunoscut mai bine ca el scrierile de căpătâi ale neamului – cronicile bătrâne şi înţelepte -, creaţia literară a tuturor celor dinaintea sa, care au durat acel minunat fagure de miere al rostirii româneşti.

Astfel, Eminescu este suma unor acumulări seculare, este rezultanta, chintesenţa inteligenţei poporului nostru ajunsă la punctul ei de maximă manifestare. „Sunt român şi punctum!” Răspunsul dat cândva de Poet este unul de supremă mândrie naţionalâ. Un sublim omagiu adus celor în mijlocul cărora s-a născut şi s-a format, ca o fiinţă complexă, emblematică, purtând pe fruntea sa înrourată cununa de lauri a unui ales sui-generis al Poeziei… Eminescu a pornit din Ipoteştiul natal, a învăţat la Cernăuţi şi Blaj, a studiat la Viena şi Berlin, de unde a revenit să trudească pentru ai săi, la Iaşi şi Bucureşti, înfăşurat în manta-i de tânăr şi romantic voievod al scrisului, ca în splendida sa „Odă” în metru antic.>>>>>

STAN M. ANDREI, Sărbători gramaticale, Editura Olimpias, Galaţi, 2009

Limba Română – obiectiv principal în şcoală, în chip deosebit în perioada formării elevului mic, este pentru omul de mai târziu, mai mult decât necesară, pentru că îl însoţeşte pe om toată viaţa în parcursul lui, ca persoană fizică, intelectuală, spirituală, morală în directă corelaţie cu semenii săi. De aceea, nu poate sub nici un chip să fie ignorat ori neglijat, acest – al doilea sistem de semnalizare – care ne ajută la comunicare şi chiar la comuniune.

Gramatică poetică, gramatică distractivă, gramatică didactică şi toate la un loc, noua carte a lui Stan M. Andrei „Sărbători gramaticale”, este un suport minunat pentru predarea noţiunilor de limbă, uneori abstracte şi greu de învăţat.

Ca un veritabil slujitor pe altarul Limbii Române, învăţătorul Stan M- Andrei strecoară – în această carte, pentru toate vârstele, pe lângă noţiunile gramaticale necesare, picături din sufletul său de dascăl sensibil, care şi-a închinat toată viaţa luminării copiilor, dar şi sufletul de copil pe care şi l-a păstrat intact până acum.  Comorile lui de Lumină, prefăcute ca sub bagheta magică, în jocuri didactice, cântece şi poezii, dar, în chip deosebit, în poveşti – sunt scoase acum la iveală şi dăruite cu generozitate, nu numai celor care învaţă buchea gramaticală, ci şi celor care au uitat-o demult şi, prin acest chip, şi-o reamintesc cu plăcere, fixându-şi noţiunile trebuincioase, foarte lesne.

Pornind de la structura specifică jocului şi cântecului intonat pe mai multe voci, ori de către un solist – prima voce – învăţătorul Stan Andrei oferă în cărţile sale, reţetele unui ospăţ de cuvinte, cu toate dichisurile şi secretele lui, ceea ce-l face mai îmbietor, mai apetisant: de la gustările frumos asezonate>>>>>>

FĂRÂME DE POVESTE

Ascultaţi! În orice floare

Din grădina limbii este

O fărâmă de poveste.

Cine o ridică oare?

.

Cine-ncearcă? Cine poate

Corpul prins în trup de floare

Cu o vorbă să-l măsoare,

Mişcând gândurile toate?

Vin în goană Făt-Frumosul

Şi-o Ileană  Cosânzeană.

Smulg luminii câte-o geană

Apoi rostuiesc prinosul.

.

-Iat-o parte de vorbire!

-I se spune substantivul.

-Gard în gard e adjectivul.

-Se-nţeleg dintr-o privire.>>>>>

Mariana Lazanu, “Izvorul zânelor” – poveşti

Cu un farmec încântător, autoarea de faţă de introduce în universal domestic, acolo unde se înfrăţesc om şi animal, natură, cer şi pământ, ape şi aer,  legând prietenii de nedezlegat. Facem cunoştinţă cu personaje care ne devin imediat apropiate: pisicuţa Andruţa o micuţă hoinară care-şi avea reşedinţa într-un parc: “Ea avea ochii mari şi verzi ca frunzele de nuc, blăniţa tigrată şi ruginie, ca ierburile toamnei, iar în vârful urechiuţelor avea câte un moţ! Ce să mai lungim vorba? Andruţa era cea mai mică pisică din câte s-au văzut vreodată, dar şi cea mai frumoasă”.

Şi, după o astfel de prezentare, să vedem ce peripeţii a avut această năzdrăvană. Relaţia dintre stăpân şi animal e, de fiecare dată, altcum. Dorinţa de afecţiune e comună şi omului şi animalului, s-ar putea spune că există un transfer de tandreţe de la unul la celălalt şi în cele din urmă aceştia leagă prietenii pe viaţă.

Învăţămintele pe care, cu tact şi gingăşie ni le strecoară autoarea, nu pot decât să ne folosească, astfel, ea ne sfătuieşte să acordăm atenţie, milă şi îngrijire  animalelor, în special celor fără stăpân şi vom fi răsplătiţi cu o iubire pe măsură:

„Dragii mei, spune autoarea, nu uitaţi că alături de o pisicuţă drăgăstoasă nu ne simţim niciodată singuri. Ea ne alungă  orice supărare şi este prietena noastră cea mai bună!”

Modul de adresabilitate către cititor este direct, cald, apropiat, matern,  educativ, grijuliu,  plin de învăţăminte. Dar şi şăgalnic, şugubăţ, cât se poate de ludic, pentru că Mariana Lazanu, participă ea însăşi la aceste aventuri şi peripeţii extraordinare alături de eroiii săi, captivându-ne atenţia. Jocul este firul roşu care străbate toate poveştile şi, antrenându-ne în el, participăm cu toată fiinţa la întâmplările ce se derulează în fantezia noastră.  Ea strecoară exemple şi pilde de comportament din lumea animalelor, raportate la oameni. De multe ori, noi trebuie să luăm exemplu de la alte făpturi create de Dumnezeu, pentru că acestea se bazează pe un instinct negreşelnic şi nu manifestă viclenia, infatuarea, invidia şi alte defecte omeneşti.>>>>>

Pisicuţa Andruţa

Dragii mei ştrengari, ia mai lăsaţi voi puţin joaca şi treceţi încoace, lângă mătuşica, să vă spună ea povestea unei pisicuţe frumoase cum nici că s-a mai văzut de-atunci. Aşa! Haideţi acum să ascultăm cu toţii povestea.

A fost odată ca niciodată o pisicuţă tare drăgălaşă şi jucăuşă nevoie mare, pe care o chema Andruţa. Lumea cea largă e plină de pisici, dar vedeţi bine că nici una nu era ca Andruţa. Ea avea ochii mari şi verzi ca frunzele de nuc, blăniţa tigrată şi ruginie, ca ierburile toamnei, iar în vârful urechiuţelor avea câte un moţ! Ce să mai lungim vorba? Andruţa era cea mai mică pisică din câte s-au văzut vreodată, dar şi cea mai frumoasă.

De o bună bucată de vreme, pisicuţa noastră dormea într-un parc, dar nici ea nu mai ştia biata cum ajunsese acolo. Pesemne că se pierduse de mămica ei şi de aceea stătea mai mereu zgribulită, temându-se de pisicile mai mari sau de câini.

Într-o zi frumoasă şi caldă de toamnă, iată că o doamnă cu suflet bun a văzut-o pe Andruţa şi a întrebat-o:

-Dragă pisicuţă, nu vrei să mergi la mine acasă? Hai, nu vrei să fii pisicuţa mea?

-Miaau! Miaau! a răspuns Andruţa alintându-se, merg cu tine, dacă îmi dai să mănânc doar peşte şi caşcaval! M-am cam săturat de şoricei!

Zis şi făcut. Doamna cea bună a dus-o pe Andruţa la ea acasă, chiar în ziua aceea frumoasă de toamnă. Casa era într-un sat din apropierea marelui oraş, poate să fi fost chiar al nostru, unde o găsise pe micuţa hoinară.

Pisicuţa nu mai putea de bucurie când s-a pomenit într-o grădină minunată, plină cu meri, vişini şi cireşi. Pe jos crescuse o iarbă moale, umedă şi răcoroasă.>>>>>

-itinerar de sfinţenie-

Moto:

„Robeşte-mă, Doamne, ca să mă simt liber”

(Imitatio Christi)

Drag cititor,

Această scriere este foarte simplă şi în acelaşi timp foarte utilă pentru sufletul care doreşte să crească şi să se îmbunătăţească. Alcătuită din gânduri cernute prin gâtul clepsidrei, ea poate dobândi celui care o parcurge, o stare de confort sufletesc pe care numai iubirea izvorâtă dintr-o inimă neprihănită ţi-o poate oferi.

Ca în convalescenţă, după o lungă maladie în care ai fost ţintuit la pat şi într-o zi, te trezeşti în zori că te simţi refăcut, înviorat. Neasemuită binefacere. Ai extirpat răul din trup şi din suflet şi acum aştepţi timid, soarele să te încălzească, să te întremeze. Te simţi slăbit? Nu-i nimic. În curând vei fi din nou pe picioare. Începe deîndată cu un zâmbet. N-ai cui zâmbi? Fă-ţi curaj şi zâmbeşte cerului, soarelui, lumii, fără teama de a fi considerat deplasat.

Această carte, alcătuită din cuvinte cât se poate de banale care de multe ori ţi-au trecut, desigur, şi ţie prin minte, se vrea un leac pentru singurătate, pentru stări de nelinişte, anxietate, nervozitate, neîncredere, teamă, îndoială, stres, pentru starea de rău generată de prezenţa păcatului.

Nu ezita să guşti din acest balsam, deloc costisitor, ba aş spune chiar gratuit,   foarte la îndemână, şi vei vedea, după oarecare timp sau imediat, ce efect miraculos poate avea, dacă e citită cu sufletul minţii. Cu dioptrii sufleteşti. Ori cu lentilele inimii. Stăruie în exerciţiul acesta spiritual şi deschide-te ca într-o rugăciune.

Stilul lejer, fără încărcături de prisos, se adresează tuturor categoriilor de inimi: sărace, bogate, tinere, vârstnice, vioaie, îndoielnice.

Fără pretenţii, ea are doar un singur scop: să pătrundă în cât mai multe inimi. Poate că din toate gândurile cernute mărunt, mărunt, precum firele de nisip în clepsidră, vor fi unele în care te vei regăsi.

Cititorului, această micuţă carte îţi poate servi drept oglindă. Ea îţi poate oferi un spor sufletesc de care, în aceste timpuri întunecate, incerte, chiar dacă nu o recunoşti deschis, ai mare, imperioasă nevoie.

Dumnezeu să-ţi ajute!

Autoarea

·  >>>>>-Cezarina ADAMESCU:,,Sufletul Luminii”(I)

·  >>>>>-Cezarina ADAMESCU:,,Sufletul Luminii”(II)

Un vânt vrăjmaş a măturat totul din calea lui în câteva zile, dar în ziua când copiii trebuiau să se bucure de sărbătoarea Halloween-ului, a înţeles şi el să se retragă şi  să dea copiilor un bun prilej de pentru colindul pe la case. Seara asta frumoasă şi calmă m-a scos şi pe mine afară din casă cu darurile pentru colindători. S-au perindat prin faţa mea zeci de costumaţii, fiecare întruchipând un “personaj” născut dintr-o poveste, inclusiv Dracula cel românesc, dar şi al lor prin prezenţa vie. Mi s-au perindat prin minte o mulţime de legende, până când am ajuns la povestirile cu stafii dintr-o lume în care au bântuit mai intens, în Carolina de Sud, vizitată de noi nu demult, dar şi în Georgia, vecina ei mai la sud.

O mulţime de insuliţe de mărimi diferite se înşiră paralel cu ţărmul la oceanul Atlantic în acest stat american. Cu un teren mlăştinos, rău mirositor, cu aerul fierbinte şi umed aproape irespirabil, cu primejdiile infecţiilor date de mulţimea insectelor fac viaţa foarte greu de suportat aici. În schimb, terenul este bun pentru cultivarea orezului. Puţini oameni albi se încumetau să îşi ducă existenţa în asemenea condiţii, aşa că, în secolul trecut, au fost aduşi sclavi din Africa pentru această muncă.

Peste o sută de insuliţe, numite insulele mării (Sea Islands) se înşiră de-a lungul ţărmului.

Sclavii izolaţi aici, cu o cultură redusă, fără dreptul la şcoală, au dat naştere unui folclor foarte bogat, unele povestiri parcă tocmai bune pentru povestit în ziua Halloween-ului. Poveştile lor au câte un punct de plecare real, asemenea legendelor noastre, în care ni se povesteşte cum a luat naştere un obiect sau o fiinţă. Am auzit atunci mai multe poveşti de care mi-am amintit acum.

Într-una din insule, există un loc asemenea unui mormânt pe care nu creşte niciun fir de iarbă  şi la fel pe spaţiul care-l înconjoară. Vorbind de acele vremuri când nu era abolită sclavia, se spune că, pe o insulă mai mare pe care locuiau şi câteva  familii de albi, unul dintre stăpânii de sclavi a adus aici o învăţătoare pentru cei câţiva copii ai albilor. Tânăra învăţătoare lucra dimineaţa cu copiii albi şi în timpul liber mergea printre negri şi îi mai învăţa şi pe ei câte ceva din buchiile cărţilor.>>>>>

“Păstrarea tradiţiei” este una dintre caracteristicile poporului român.

Primite ca moştenire de la strămoşi, fără însă a li se cunoaşte data exactă sau  împrejurările în care au apărut, tradiţia, obiceiurile, multe la număr, unele cunoscute doar pe plan local, de unde şi zicala: “câte bordeie, atâtea obiceie”, sunt respectate adesea cu sfinţenie.

Voi povesti unul dintre obiceiurile locului, aşa cum l-am pomenit de când mă ştiu pe lume, la care, cu ajutorul Lui Dumnezeu am participat, trup şi suflet, şi anul acesta, 2009, în comuna mea natală Mârşani, judeţul Dolj. Este vorba de Marele Praznic al “Adormirii Maicii Domnului”, sărbătoare cunoscută şi sub denumirea de “Sfânta Maria Mare”. După cum se ştie, această sărbătoare are loc în fiecare an, la aceeaşi dată de 15 august.

Cu mic, cu mare, locuitorii comunei cu toţii de religie ortodoxă, au fost cuprinşi de febra pregătirilor pentru a slăvi cum se cuvine, după datină, “Sântă-Măria” (aşa i se spune prin părţile locului).

După tradiţie, în acestă zi la mare cinste se află rodul viţei de vie: “de Sântă-Mărie se împart struguri”. Astfel, pe lângă feluritele bucate ce sunt puse pe colaci, cea mai mare importanţă o au strugurii. Struguri pe alese.

Forfota începe în sat din revărsatul zorilor, când femeile iau drumul cimitirului, să-şi tămâie morţii, aşa cum e obiceiul în zilele de duminică sau în zilele de Mari Sărbători de peste an. Indiferent cu ce ocazie, tămâiatul se face până în răsăritul soarelui.

După ce vin de la tămâiat, femeile încep să-şi rostuiască, după datină, colacii care urmează să fie împărţiţi la membrii familiei şi prin vecini, pentru sufletele morţilor. Astfel, în fiecare casă, pe mese trosnesc lumânările aprinse pe colacii încărcaţi cu bucate şi, bineânţeles cu struguri.>>>>>>

UITE-O, NU-I!

Cu un cântecel în frunte

sus pe munte, chiar de-a buşa uneori

prin împărăţii de flori,

am ajuns, pitiş, pitiş,

prin brădet, prin aluniş,

repejor sau mai încet

în poiană-n luminiş.

.

-Nu mai mergem nici un pas!

Vreau să facem un popas,

strigă tare o fetiţă.

-Am văzut o veveriţă,

spune altul, mai cu moţ,

de răsună tot înaltul.

>>>>-,,Întâmplări cu animale”

Noiembrie…08

A venit toamna. Frunzele verzi ale pomilor parcă se- mbolnăvesc încet- încet de o boală doar a lor. Ruginesc. Cocorii desenează puncte-ntunecate pe cerul plumburiu şi trist. Vântul alunecă jelind printre cuiburile moarte de la streşini.

Un miros plăcut pluteşte în aer, deşi nu e dulcele miros de flori.

Este mireasma bătrâneţii timpurii, ce dezbracă pomii lăsându-i goi în frigul crud.

Parcă şi soarele se teme…Spadele lui de foc s-au stins în apa- nvolburat- a toamnei. Acum aleargă neputincios pe bolta rece, ascuzându-se în spatele norilor care, şi ei trişti, plâng din ce în ce mai des.

Numai copiii, fluturaşi ai toamnei, mai sunt fericiţi. Poate numai pentru ei toamna înseamnă noutate, bucurie. ..mai ales acum, şcoala radiază în toată splendoarea ei, luminând cu căldură minţile celor pe care-i adăposteşte în fiecare zi. Într-adevăr, şcoala e soare, viaţă! E locul unde rândunele cu ochi de sticlă, cocori de cerneală, nu se ascund de lumea de rugină…E lumea în care nu e niciodată toamnă şi în care florile- elevi nu se ofilesc!

Elev: POPESCU CRISTI- ANA, cls. a VII- a

Şcoala„Arhitect T.T. Socolescu”, Păuleşti- Prahova

În dimineata aceea, vântul bătea puţin mai tare, şuierând printre vârfurile înalte ale brazilor, ce străjuiau poieniţa cu cabane, în care ne petrecusem noaptea. Eram în întârziere, era răcoare, mireasma de răşină care plutea în jur mă îndemna să mai stau…m-am repezit în autocar.

Am pornit la drum. Înaintam acum printre chei, iar de-o parte şi de alta a noastră se înălţau stânci imense, cu mici smocuri de verdeaţă presărate printre crăpături. Deasupra lor plutea maiestuos un balaur albastru, pictat cu pete albe si moi de nori. Uriaşii de piatră păreau că luptă crâncen împotriva creaturii mitice, dar, în acelaşi timp, şi că-l susţin în zborul său.

După un scurt popas în pântecele bătrânilor de piatră, maşina s-a întors. Priveam uimită cum stâncile ne făceau trist cu mâna, iar balaurul ne urmărea din spate cu ochiul lui cel mare şi luminos.

Deodată, bâzâitul motorului s-a oprit. Peste drum, Lacul Roşu se întindea imens, inundat. Pe apa lui erau frumos ţesute munţii, brazii, cerul şi chiar nestemate ce păreau că sclipesc de undeva, de pe fundul lacului. Din pâlcurile dese de verdeaţă, se mai arătau, din când în când, răţuşte sălbatice care, dând din codiţă, înotau spre mal şi te priveau iscoditor. Dacă nu le părea o ameninţare, ieşeau din apă pentru o clipă, ca să se intoarcă, speriate de vreun copil jucăuş.

Oameni din întreaga ţară veneau pentru a vedea minunile acelui spaţiu de poveste! Noi ne-ntorceam acasă… Soarele începuse să alunece pe mătasea albastră.

Aici, în munţi, este o ironie: dacă vrei să cobori, trebuie mai întâi să urci!

Popescu Cristi-Ana, Şcoala“Arhitect T.T.Socolescu”, Păuleşti- Prahova

Stau la fereastră privind dansul vioi al fulgilor de nea, care îmbracă pământul într-o haină argintie şi moale, ca să-i ţină de cald în timpul lungii şi asprei ierni.Acum, mai mult ca niciodată, soarele şi luna se aleargă precum nişte copii mici.

O pală de vânt a cules şi ultimele frunze uscate din părul din faţa casei, care se înalţă bătrân şi noduros, având scrisă pe scoarţa groasă povestea propriei vieţi.

La asta mă gândeam stând la etajul casei mele, propriei mele case, şi nu-mi venea să cred că tocmai trecuse o lună de când stăteam singură. Îmi aminteam de zilele petrecute în  casa părintească, alături de sora şi de părinţii mei. Îmi aminteam de mama, cu ochi albaştri şi blânzi, mereu cu zâmbetul pe buze. De câte ori o supăram, zâmbea ca să-şi ascundă supărarea şi mă mustra cu voce calmă. Îmi amintesc, odată, în prima zi de şcoală, m-am întors la ea plângând cu lacrimi mari şi calde ce mi se scurgeau pe orajii roşii. Mama a început să râdă, şi, sărutându-mă pe frunte, m-a luat în braţe şi m-a dus în clasă. Ca prin farmec, am uitat de ruşine şi de toate complexele pe care le aveam, mi-am şters lacrimile şi am zâmbit cu nepăsare şi, lăsând grijile  de-o parte, m-am dus să-mi cunosc colegii!

Mama mi-a fost mereu aproape şi am ţinut la ea ca la propria-mi viaţă…deşi poate că nu   i-am arătat mereu. Găsea tot timpul o rezolvare la problemele noastre, ale mele si ale surorii mai mici, şi nu folosea niciodată forţa. De câte ori ne certam, la vederea mamei înlemneam şi ne prefăceam că ne jucăm. Niciodată nu ne hârjoneam în faţa mamei, nu de teamă, ci pentru că nu vroiam să o supărăm. În mintea noastră, icoana făcătoare de minuni, cel mai drag chip, era al mamei.>>>>

S-A  NĂSCUT  UN  ÎNGERAŞ

(dedicaţie nepoţelului meu Gabriel)

S-a nascut un îngeraş,

Cu glas dulce dragalaş,

Ca să spună la bunici,

Vremi când erau şi ei mici!

Îngeraşul Gabriel

Chiar de-i azi el mititel,

Mâine va fi voinicel!

Bunica îi zice floare,

Uneori steluţa, soare!

Şi-l aşează-n coşuleţ,

Să crească băiat isteţ!

Bunicul îi face parte,

Dăruindu-i şi o carte!

Cărticica de copii,

Cu flori şi cu îngeri vii!

Ioan Miclău

27.09.2009

DIALOGURI POSIBILE

Motto:

”Dumnezeu a scris în lume drumul pe care fiecare om trebuie să meargă.  Trebuie numai să citeşti ce a scris El pentru tine.”

(Paulo Coelho)

PREŢUL SUCCESULUI

Viaţa, încă de la început şi până la sfârşit, înseamnă luptă.

Orice luptă presupune o victorie ori înfrângere. Gustul amar ori dulce care rămâne este cel care ne oferă linişte interioară şi o anume siguranţă. Acest lucru face parte din condiţia umană, căci observăm încă din perioada copilăriei  cum un copil luptă pentru  terenul de joacă ori pentru o jucărie, un adolescent luptă pentru iubirea sa, un student luptă pentru ideile sale. Am putea merge mai departe şi vom vedea că de fapt, întreaga noastră viaţă este o luptă: deseori suntem puşi în situaţia de a lupta pentru un examen, pentru căsnicie, pentru ideile noastre, pentru locul de muncă, pentru carieră, pentru viaţă.

Fiecare luptă nu poate sfârşi decât printr-o victorie ori printr-o înfrângere. Depinde de cât suntem dispuşi să oferim şi, de ce să nu,  recunoaştem, fiecare mic succes are un preţ al său.

Se spune că în viaţă omul nu poate avea totul. Eu cred că da!…..poate avea totul, doar că trebuie să existe un echilibru în ceea ce ne dorim  şi cât ne dorim. Important este faptul de a ne asuma un anumit risc: de a oferi un anumit preţ. Acest preţ ne oferă acea linişte interioară tânjită de fiecare. Însăşi viaţa este un mare dar oferit omului, iar opţiunile pe care fiecare vom le face în viaţă nu sunt nimic altceva decât certitudinea luptei noastre pentru a obţine ceea ce ne dorim, despre ceea ce credem că ne oferă bucurie, linişte şi fericire.>>>>

FRĂŢIE NEAŞTEPTATĂ

Un dulău şi trei pisici

Ce s-au pripăşit pe-aici

Credeţi-mă, nu-i minciună,

Duc trai bine împreună.

S-au adăpostit în scară.

El „suratelor” le cară

Multe bunătăţi de-afară

Şi se face de ocară

’N faţa neamului câinesc.

Toţi acuma clevetesc.

-Hei, cu cine te-nsoţeşti

Uiţi din care rasă eşti?

Uiţi că fraţii, unchiul tău

Ţin pisicile de rău?>>>>>

Interviu cu mine însumi

-Bună ziua, bade Ioane!

-Mulţumescu-ţi dumitale!

-Mereu cânţi, deşi ţi-e greu!

-Da. Aşa a lăsat Dumnezeu! Cântăm iubirii şi neamului, cântăm Celui care ne-a pus pe acest loc şi ne-a dat legea vieţii şi limbii noastre, precum păsărilor cerului!

-Frumoasă vorbă ai dumitale; dar vă iubiţi cântecele, doinele?

-Ei, domnule, cam sucită-i întrebarea asta! Doinele noastre vin de departe, vin din timpurile când ne-am născut, s-au născut o dată cu noi, trăim împreună, au prezent şi au viitor!

-Gândeşti bine, bade Ioane! Dar ce zici despre „manelele” astea de azi?

-Hmm! Or fi şi astea nişte plângeri, dar nu am auzit de „manelă” nici în dicţionar; o avea şi „maneaua” vreo istorie! Nu?

-Aşa, bine că ajunserăm la istorie. Poate ajungem şi la politică. Ce zici?

-Păi, mai întâi să-mi spuneţi care e prima?

-Păi, istoria şi politica sunt strâns legate, se influenţează una pe alta!

-Aha, şi care câştigă? Căci, după câte aud, mai mult se ceartă, nu se influenţează deloc prea bine.

-Ei, bade Ioane, nu fi pesimist!>>>>

Zile si nopti de priveghi

La capataiul poetului Grigore Vieru

Priveghem de doua zile

Pe poetul tau copile,

Dus si el ca vrea sa stie

ce-I aceea Vesnicie

El stia si-o botezase

In cuvinte de matase

Stranse intr-o buna noapte

Din porumbii dati in lapte

O sfintise si stia

In ce carte se afla >>>>

CARTEA PREŞCOLARULUI - versuri şi cântecele (selecţiuni)

Moto:

Cel care se teme de Domnul

cinsteşte pe mama sa.

Biblia

Învaţă de mititel

Şi ţi-a fi mai uşurel.

Folclor

ALBINA

Zum-zum-zum, cu mare zor,

Unde vreau acolo zbor.

Nu mă-ntreabă nici un om

Ce caut la el în pom.

ALBINUŢA

-Albinuţă mititea,

Semeni cu măicuţa mea,

Semeni cu măicuţa mea!

-Drept, copile, tot aşa,

Aleargă şi maica ta,

Aleargă şi maica ta!>>>>

POVESTEA DE SEARĂ

CROITORUL DE POVEŞTI

Fiului meu Matei şi fratelui meu Pascal

A FOST ODATĂ UN BĂIEŢEL care era necăjit, necăjit că toţi fraţii şi toate surorile lui ştiau să scornească poveşti, numai el nu.

În fiecare seară, după ce mama stingea lumina şi pleca din odaie, unul din copii începea câte o poveste şi nimeni nu adormea până ce firul ei nu ajungea la capăt.

O dată pe săptămână venea rândul băiatului celui mic şi, cu toate că şase zile în şir se frământa la gândul celei de a şaptea, de fiecare dată nu găsea nimic de povestit şi sora cea mare trebuia să-i ţină locul.

Încercase şi el să înveţe câteva poveşti pe de rost, dintr-acelea tipărite în cărţi, dar fraţii săi le ştiau pe toate şi-l întrerupeau, strigând:

-Vrem o poveste nouă, una nouă de tot!

Într-o zi, în timp ce fraţii şi surorile se jucau veseli pe afară, băieţelul stătea în casă amărât că îi sosea iarăşi rândul la poveste şi iarăşi nu se simţea în stare să povestească nimic.

Şi, cum stătea el singur în bucătărie şi freca plita cu cenuşă, auzi deodată deschizându-se uşa şi în prag se ivi un armăsar alb, cu două rânduri de aripi verzi de pătrunjel.>>>>

1.

Iată-l pe Apolodor

Fost, pe vremuri, călător.

Să reţinem cel puţin

Faptul că e pinguin.

.

Lângă el e Amedeu,

Cel mai cumsecade leu,

Cântăreţ la clarinet

Şi, din când în când, poet.

.

Blondul din fotografie

Este cangurul Ilie.

Fiind cangur, aşadar,

Are şorţ cu buzunar.

.

Pe toţi trei, iubindu-i foarte,

Vi i-am adunat în carte.>>>>

Darul meu de sărbători

Sunt aceste vorbe-flori

Ce-s menite să te-nveţe

Preţ să pui pe frumuseţe,

Şi-ţi mai dăruiesc, copile

În aceste simple file

Floarea de nu-mă-uita

Ce în piept o vei purta.

Iată, aşadar,

Micuţul meu dar:

A ÎNVĂŢA SĂ DĂRUI

Vă mărturisesc un secret pe care ar trebui să-l ştie oricine.

Nici o persoană nu e atât de săracă încât să nu aibă măcar un lucru la care să renunţe.

A renunţa, a creşte în renunţare – este o virtute creştină care îţi umple braţele cu daruri invizibile : cu aur preţios şi cu nestematele iubirii divine.

Dând din puţinul tău, oricât de modest, te îmbogăţeşti cu altfel de avuţii pe care nu ţi le poate răpi nimeni. Ele sunt nestematele „sărăciei cu duhul”, adică ale acelei sărăcii care nu-ţi permite să-ţi alipeşti inima de bunurile trecătoare.

De pildă : lucrurile sunt făcute să se strice. Fiecare ştie asta. Nici un lucru nu poate dura veşnic, chiar dacă eşti cât se poate de atent cu el. Orice lucru are o viaţă a lui, mai lungă sau mai scurtă. De ce să te bucuri însă numai tu de el? De ce să nu-ţi împarţi bucuria frăţeşte cu altcineva, care nici nu visează să-l cumpere?

Ai privit vreodată în ochi un copil care ţine o jucărie dăruită în braţe? Nici soarele nu are atâta lumină ca să-i poată cuprinde cu razele lui, întreaga bucurie.>>>>

Dragi copii,

Priviţi atent fetiţa din fotografie! Vă place? O cheamă Oana.

Este aidoma vouă, îi plac mult poveştile. Acum se află într-un bazar cu jucării şi s-a oprit la rafturile pline cu poveşti şi poezii fermecate. Ea nu a mai avut răbdare până acasă şi s-a aşezat pe podea, ca să răsfoiască şi să citească o carte care a atras-o cel mai mult.

La fel face de fiecare dată când intră în bazar. Nu se mai satură de poveşti, le devorează pur şi simplu. Dar nu numai atât. Le desenează. Le recompune. Astfel colaborează ea cu scriitorii. Şi imaginaţia ei, uneori, întrece fantezia autorilor.

Să ne apropiem de ea încetişor şi să vedem ce carte citeşte.

SPRE BAZARUL CU POVEŞTI

Spre bazarul cu poveşti

Trec trăsuri şi trec caleşti,

Prin păduri de-argint şi-aramă

Unde cerul e-o năframă

Iar un şipot de izvoare

Te îmbie la răcoare.

Se înalţă pân’ la stele

Fermecatele castele

Cu-mpăraţi, cu-mpărătese>>>>

COLINZI DIN SATUL MEU

Se cern uşor colinzi de nea

Pe mucul cald de lumânare,

Ce-i sufletul şi viaţa mea

În locul cela, de născare.

.

Şi ning colinzi peste Ardeal

În noaptea sfântă de Crăciun,

Şi-aş vrea să fiu cu-ai mei din deal

Să-mi facă sufletul mai bun.

.

Că doar aici se fac minuni

În satul meu, pierdut în lume

Cu oameni simpli, dragi şi buni

Ce n-au averi şi n-au renume.

.

Şi-n clinchet lung de clopoţei

Cu trup curat de zburători,

Veni-vor dară îngerei

Nepoţii mei, colindători.

.

Ei or lăsa la geamul nost’,

Colinda veche din bătrâni,

Îmi zică ele cum a fost

În ziua sfântă de Crăciun.>>>

Ca pe ghimpi stătea Florica, lângă vatra focului, pe stratul de fân pe care născuse. I se părea un veac, până a treia zi, când i-or face ursitorile fetiţei. Abia după aceea avea voie să se ridice de acolo. Se bucura că măcar fetiţa era sănătoasă şi cuminte. Stăteau amândouă lângă vatră, după cum era obiceiul.

În cea de a doua seară, trebuia să doarmă alături de ele, naşa şi moaşa. Ca să nu găsească ursitorile pe mamă şi pe fetiţă, singure.

De data aceasta, naşa n-a putut să vină, deoarece avusese prea multe treburi de făcut şi căzuse ruptă de oboseală.

N-a venit nici moaşa. Anica fiind moaşă doar cu numele, s-a ambiţionat şi n-a vrut să vină.

Riţa, care îi tăiase buricul fetei, ar fi vrut să vină, dar i-a fost frică de Anica.

Astfel, dintr-o naşă şi două moaşe, Florica şi fetiţa au întâmpinat singure ursitorile.

Nu i-a convenit deloc Floricăi, că nu şi-a dat copilul în rândul lumii, după cum era obiceiul, dar nu avea nici o putere. Aştepta cu sufletul la gură să treacă şi ziua de ursitori, pentru a se putea ridica de pe strat, ca să-şi vadă de rostul casei.

*

În ziua ursitorilor, pe Mitru Leu l-a găsit răsăritul soarelui în arie, strigând:

- Mărie, unde eşti, Anică?

Anica veni, lipăind talpă după talpă.

Veni şi Măria, dar mai încet, ţinându-şi mâinile-n sân, băgate sub pieptarul negru, de postav, cusut de Costică al lu’ Goace din Gămănei. Venea târându-şi piciorul după ea. Şi-l târăşte aşa,de când a fost pocită. ( URSITOARELE - fragment de roman) >>>>

PRIMVARA FACE POZNE

Primăvara jucăuşă

are chef de râs şi joc.

Face semn şi o brânduşă

spre zăvoi o ia din loc.

C-o baghetă fermecată

ea desferecă izvoare

şi-n cetatea de verdeaţă

toţi copacii-i dă în floare.

Joacă bâza c-un bondar,

fugărita c-o lăcustă,

ţiuita c-un ţânţar

locului o clipă nu stă;

şi în hohot de culori

sare-ntr-un picior pe ciuturi,

trage iarba de mustăţi

într-un joc de flori şi fluturi.>>>>

Ciorăpel şi Ciorăpici sunt fraţi gemeni. Chiar din clipa în care li se pregătea apariţia pe lume, soarta le-a fost pecetluită: aveau a trăi nedespărţiţi până la sfârşitul zilelor.

La prima vedere s-ar fi putut spune că semănau unul cu altul ca două picături de apă. O deosebire exista, totuşi, Ciorăpici fiind cu două degete mai scund decât fratele lui. Cum s-ar spune: era “pici”. De acolo i-a venit şi numele de “Ciorăpici”. Chiar fratele lui geamăn a hotărât să-i spună aşa. La început, Ciorăpici a suferit, considerând că nu era normal să fie tratat astfel. Însă, până la urmă a zis: “Treacă de la mine, nu e cazul să stau supărat, mulţi au porecle, şi, după cum s-a observat, din asta nu se moare”!

Cea care le-a dat viaţă a fost la fel de iubitoare cu amândoi. Voia să-i ţină nedespărţiţi atâta timp cât se aflau în grija ei. De aceea, pentru a-i putea supraveghea mai uşor, s-a gândit să-i lege unul de celălalt. Din neatenţie sau cine ştie din ce alte motive, cei doi frăţiori s-au trezit legaţi unul de altul chiar din dreptul gurilor.

Ciorăpel şi Ciorăpici puteau să vadă, dar, mai ales, puteau să audă ce se întâmplă în jurul lor. Însă nu puteau vorbi ca tot omul!… Aveau totuşi proprietatea de a comunica prin gânduri, fapt ce îi ajuta să-şi poată spune părerile, dar să nu fie auziţi de cei din jur.>>>>

Ieşisem la drum să mă joc cu copiii. Am făcut câţiva paşi, după care m-am oprit locului uitându-mă în jos cu uimire. În faţa mea sclipea o monedă de trei lei. Am luat-o repede şi am strâns-o în căuşul palmei, rămânând ţeapănă ca un par.

După câteva clipe, am început să strig la copii şi să le fac semne exaltate cu mâinile. Îi chemam să vadă: „ce mare bucurie a dat peste mine, doar cu câteva zile înainte de sărbătoarea „Schimbării la Faţă”, când se ţinea bâlci la Mârşani.”

-Mamăăăă!!! A găsit trei lei, băăă!… se minunau tovarăşii mei de joacă, ţinându-se după mine ca după urs.

Am intrat în bătătură, să-i spun mamei bucuria mea.

-Am găsit trei lei, mămică! abia am îngăimat, din cauza emoţiilor.

Mama, în loc să se bucure aşa cum îmi imaginam eu, s-a întrebat:

-Machi, cine-o fi fost acela, care să piardă bani în timpu-ăsta!?

Mintea mea de copil n-a înţeles cu adevărat ce vrea să spună mama. Ba, mai mult, felul în care a reacţionat, m-a făcut să mă ruşinez fiindcă mă bucurasem de necazul altuia – în cauză fiind cel care pierduse banii.

Odată cu trecerea timpului, am înţeles nedumerirea de atunci a mamei şi anume: că se întâmplase să găsesc bani într-o perioadă în care se petreceau cu repeziciune evenimente care mai de care mai importante: războiul, schimbarea regimului, stabilizarea, iar colac peste pupăză: a mai dat Dumnezeu şi o secetă cumplită. Aşadar, sărăcia se aşternea din ce în ce mai mult peste tot. Cum să aibă cineva bani şi să nu-i ţină legaţi strâns în colţul batistei înnodat cu două noduri?>>>>

Stătea în vamă, aşteptând ca şoferul camionului cu care pleca din ţară să ajungă la punctul de vămuire. Cu mâinile-n buzunare , se plimba pe sub nişte copaci rari, plini de praful care se-aşterne la orice forfotă de graniţă: şiruri lungi de maşini, de tot felul, veneau cu viteză, apoi, pe măsură ce se apropiau de graniţă, încetineau, opreau - şi aşteptau. Ceasuri întregi. Apoi plecau, spre Dumnezeu ştie ce zări străine.

Îi era inima grea. Tare grea. Când plecase de-acasă, îi strânsese, în odaie, pe nevastă-sa şi pe cei trei copii micuţi(abia mergeau la şcoală) - şi le spusese:

-Eu nu mă mai întorc. Mă duc în străinătate, muncesc cât m-or ţine puterile, fac ceva bani şi vă trimit . Fac rost de acte de şedere în Italia - şi-apoi vă chem şi pe voi acolo. Nu se mai poate trăi aici. Gata!

Fuseseră ani răi, anii din urmă. Fusese dat afară de la fabrică, fără nici un motiv. Venise patron străin…El era un muncitor bun şi harnic - dar parcă toate se dărâmau în ţară, toate se dărâmau în jurul lui - şi nu se mai ridica nimic. Nimeni să nu fie în pielea unui şomer, care are mândrie de om : cum să nu meargă el la lucru, să-şi ţină, cu palmele şi sudoarea - familia? Cum să nu muncească, să simtă că e şi el , om cu rost pe lumea asta?>>>>

POVESTEA PRINŢULUI CENUŞIU

-feerie în două acte-

A C T U L I

T a b l o u l I

(Pe fundal se proiectează Oraşul Azuro, cu clădiri înalte, ţuguiate, în forme bizare. Decorul se va realiza din panouri şi corpuri geometrice care se schimbă, în timp ce reflectoarele aruncă spoturi colorate. Schimbarea luminii modifică aspectul oraşului şi peisajul.

Fundal muzical feeric.

Printre casele bizare se perindă turişti. Se remarcă doi străini mult mai înalţi decât locuitorii oraşului. Ei sunt negustori ambulanţi care îşi strigă marfa. Unul dintre ei, Tisi, din Ţara Plictiselii, iar celălalt, din Ţara Curiozităţii. Tisi este un personaj blond, dolofan, bonom, cu o şapcă pleoştită. Zoto este brunet, subţirel, ochi iscoditori. Ei aduc ceva nou, specific ţării de unde vin. Pe unde trec aceştia, azurienii îşi micşorează ritmul de lucru, alţii dau semne de plictiseală sau devin curioşi la ce se întâmplă în jurul lor sau aiurea.)

TISI (cu o voce molcomă):

Portocale, gogoşi,

seminţe pentru bot-groşi,

plante rare,

care mai de care

pentru mic şi mare…

ZOTO (cu o voce vioaie):

Elixiruri,

glass-papiruri,

licori pentru feciori.

TISI: Pastă de dinţi

pentru prinţi,

miere de albine

pentru regine..>>>>

De câte ori mă gândesc la mama îmi vine instantaneu în minte imaginea mâinii ei… Nici o altă mână întâlnită de-a lungul vieţii nu se poate compara cu mâna mamei…Avea o moliciune, o căldură, un parfum dar şi o fermitate aparte… Fermitatea este cea pe care mi-o amintesc cel mai des.  Îmi făcea o plăcere nebună să mă plimb de mână cu mama, străbătând haihui străzile prin oraş şi „dezvoltând” o mie de subiecte, toate de „maximă importanţă”… Se crease un joc tacit între noi la care consimţisem fără să vorbim vreodată despre asta. Mergând, încercam să-mi desprind rapid mâna doar pentru a simţi acea strânsoare fermă, cu o încărcătură şi o intensitate a sufletului revărsată ca o aureolă numai în jurul nostru, parcă spunând:”Unde încerci să fugi?” şi, trăgând cu coada ochiului în sus, vedeam ivindu-se iarăşi acel zâmbet, atât de drag mie… Zâmbetul jocului…zâmbetul mamei…

Adesea, fără ştire, îmi săruta scurt mânuţa, ca pe o icoană sfântă, continuând „subiectul de maximă importanţă” ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Simţeam atunci că-mi sunt îngerii aproape, îngerii pe care mama obişnuia să-i cheme seara la rugăciune, după ce îngenunchia lângă mine şi-mi trecea mâna prin păr, apoi pe obraz şi, sărutându-mi fruntea, rostea cu vocea-i inconfundabilă: Hai pui! Să ne rugăm!>>>>>

URSARII ŞI ŢURCA

Miez de vară. O căldură toridă învăluie orice suflare într-o moleşeală plăcută, ce te îmbie parcă la somn. Nici o adiere, nici un tremur de frunze, nici un ciripit de pasăre. Nimic. Totul e încremenit. Până şi fumul de la coşul brutăriei părea imortalizat de pensula vreunui pictor. În vălătuci alburii, se ridică domol, drept, destrămându-se alene pe albastrul infinit al cerului. Şi totuşi, liniştea mahalalei fu curmată brusc de lătratul şi schelălăitul câinilor de prin curţi, ce parcă erau cuprinşi de panică. Aveau şi de ce. Un zgomot infernal, îndepărtat, se auzea din ce în ce mai tare, punând stăpânire pe tot ce ieşea în cale.

În capătul străzii, într-un alai frenetic, veneau ursarii. Tunete de tobă bubuind, ritm de tamburină zăngănită, o trompetă răguşită ce urla strident scoţând sunete fără nici o noimă şi clinchete de clopoţei, prinse de gleznele celor patru ţigani care parcă erau traşi la indigo. Pletoşi, mustăcioşi şi foarte tuciurii. Ursarul, care părea mai în vârstă, cu un ciomag în mână şi cu lanţul în cealaltă, îl îmboldea pe moş Martin să se ridice în două picioare. Într-adevăr, un moş, o copie tristă a naturii, cu veşnicul belciug în nas, răpănos şi murdar, cu loloţi şi scaieţi în blana roasă, cu privirea absentă.>>>>>

SCRISOARE PENTRU SORA MEA MAI MARE

-Cezarinei la a 50-a carte-

Sub o stea ocrotitoare

Cezarina te-ai născut;

Îngerii şi a lor Maică

Lângă tine i-ai avut.

Nici acum nu stau departe

Sunt alături tot mereu.

C-ai scris carte după carte,

Martor ţi-este Dumnezeu.

Lumea-ntreagă te slăveşte,

Chiar de nu-ţi vor arăta.

„Monumentul” te măreşte,

Unde-ai scris de Mama ta.>>>>

POVESTEA FIULUI PRIBEAG

POVESTITOR I: A fost odată pe-un meleag

un tată ce n-avea mai drag

decât, în casă, doi feciori

frumoşi şi mândri ca doi sori.

Când din privire îi pierdea

de dragul lor se moleşea.

Iar pentru ei munci cu sârg

s-adune roadele în pârg.

Şi strânse-avere pentru fii

atâta, că-i îmbogăţi.>>>>

CUVÂNT DE-NCEPUT SPUS ÎNTR-UN MINUT

Povestea pe care vreau să ţi-o spun, copile, nu se află-n cartea de citire. Nu se află nicăieri pe pământ, decât la mine-n cuvânt.

Şi-o să rog vântul să nu mi-o zboare, fiindcă am cules-o din Soare.

Povestea mea e ca o jucărie, pe care-o găseşti într-o casă de hârtie.

E o poveste plină de lumină, ca dimineaţa aceasta senină.

Şi are o mulţime de eroi, ca mine, ca tine, ca voi.

O poveste încărcată de mistere pe la colţuri şi prin unghere. În care, pentru dezlegarea şaradei nu ţi-ar ajunge nici cele o mie şi una de nopţi ale Sheherazadei.

O poveste pe care s-o scrii cu rouă, pe lună nouă. O asemenea poveste, cum v-am mai zis, se găseşte numai în Paradis. De îngeri plină, ca un crâmpei de lumină. O imagine diafană. O icoană.

O poveste cum nimeni n-a mai scris, decât poate, în vis. Muiată-n raze de soare, să-ţi facă-n orice zi sărbătoare. Desenată cu aşchii de stele, pe pereţii inimii mele.

Mă las, aşadar, legată fedeleş de condei, să mă ducă pe sub tei, pe strada Domnească până prestigiul o să-mi mai crească.>>>>

M-A-NTREBAT UN FLUTURAŞ

„Ce e Iarna?” mă întreabă

Lin plutind, un fluturaş.

I-a spus lui un om de treabă

Că de-i iarnă, la oraş

Vin doar fluturi albi de nea

Ce se-aşează peste tot,

Şi oricât ar încerca

Iar să zboare…nu mai pot!

Mii de fluturi el cunoaşte!

Dar de ei, n-a auzit!…

Cum îi poate recunoaşte?

Unde s-au adăpostit?>>>>

Viata este cel mai frumos dar oferit omului de catre Dumnezeu. Iar lumea intreaga este casa acestuia. Asadar, se cuvine sa pretuim aceste daruri, aratand prin aceasta respect Celui care a dat un curs firesc vietii si omului.

Evident ca vietii I se pot da multe definitii, insa eu cred ca un singur cuvant ar fi de ajuns: miracol ori minune. In lume se intampla multe minuni, omul insa trebuie sa le vada, in primul rand, apoi sa le accepte.

O astfel de minune este mama, insasi acest cuvant, folosit de lumea intreaga, este o adevarata minune. Existenta ei pe acest pamant este o minune, prin menirea pe care o are pe acest pamant :d e a da nastere unei noi vieti . Acest lucru ma face sa cred ca ea si numai ea este acel ”vas ales” in care Dumnezeu sadeste o noua viata. omul, impreuna-lucrator cu Dumnezeu, este mesagerul vointei divine: de a exista viata in continuare pe acest pamant, atat de incercat.

“Unde este inima ta, acolo va fi si comoara ta”, spune atat de frumos Mantuitorul Iisus Hristos. Si, cu adevarat, fiecare om detine ori ravneste la o comoara. Cred insa ca adevarata comoara se afla in inima noastra si langa noi, anume:mama.

Datorita ei, practic, eu exist in lumea aceasta>>>>

Walt Diesney le-a creat, copii

în ipostaze mii.

Poveştile-s adevărate-n

desene multe, animate

cu personaje şi eroi

ca mine şi ca voi.

Poate-un pic exagerate

da, vă cred, aveţi dreptate.

Toate au un scop, să ştiţi

să vă facă fericiţi.

Iar de-o luptă se încinge

BINELE MEREU ÎNVINGE.

Şi eroul pozitiv

are-un anumit motiv

să-nţelegeţi, vrea, în fine

cum să vă purtaţi mai bine.>>>>

Scriitorul Ioan Miclau locuieste in Australia , o tara indepartata , de peste mari si tari ; acolo el isi cultiva gradina , ingrijeste florile si cartile din biblioteca facuta pentru romanii care s-au asezat si ei in acele taramuri indepartate . Si scrie pentru oamenii de la noi si pentru voi , copii.

..Frumoase sunt povestile, plac tuturor, si celor mici si celor mari, fiindca un graunte de invatatura tot aduc ele, altfel n-ar mai fi povestitori sa le povesteasca. Iar daca povestea e veche, cu atat mai bine, dupa intelepciunea proverbului: “Cu cat e vinul mai vechi cu atata mai bun “. Povestile bunicilor erau frumoase si intelepte, caci veneau din vremile cand neamul asta omenesc tocmai isi deschidea ochii si urechile sa vada, sa auda, si sa inteleaga bine aceasta lume plina de minunatii !Astfel din vechime se spunea, si adevarat este, caci si animalele ce vietuiesc de- avalma cu oamenii pe acest Pamant frumos, au momente de voiosie, de exaltare, dupa cum si de tristete. Ele nu pot sa vorbeasca, dar au si ele gandirea si stiinta lor. Unele sunt inteligente, prinzand repede multe indeletniciri daca sunt dresate.Intotdeauna s-a recunoscut, adica mai mult se credea, ca numai purcelul din neamul grohaitoarelor e ca piatra la cap, adica neputand invata nici macar sa sara peste un fir de ata, sau sa imite macar si el o privighetoare, sa faca si el o >>>>

Iepuraşul din Crâng
Bunicul Aurică nu e un personaj, chiar dacă numele şi întâmplările lui apar în cărţile pentru copii.
El este chiar bunicul meu şi locuieşte în România, în oraşul Buzau, într-un bloc din cartierul Micro 14.
Cartierul se află lângă Crâng, un parc mare ale cărui alei se pierd în adâncul unei păduri cu feluriţi copaci, dar şi cu stejari bătrâni pe care nu-i pot cuprinde cu braţele doi oameni.
Într-o zi de toamnă târzie a pornit de dimineaţă la cules de ciuperci. A colindat prin locurile ştiute, dar cum bruma albise totul în jur, nici ciupercile nu mai aveau curajul să iasă de sub covorul frunzelor.
A zărit o ciupercă mare cam cât palma lui. S- a aplecat să o culeagă. Marginea ciupercii era muşcată în câteva locuri. S-a bucurat. Ciupercile muşcate de vietăţile pădurii sunt sigur comestibile. S-a aplecat să o culeagă şi a zărit>>>>>>

” Iepuraşul între palmele bunicii ”

Bunicul a pornit spre casă în mare viteză.Mersul grăbit şi frigul de afară au desenat pe obrajii lui două pete mari de culoare roşie.Bunica Matilda, care cunoştea orice mişcare pe chipul lui l-a întrebat:

-Ce s-a întâmplat? Ce sufli aşa ca o locomotivă?

În loc de răspuns bunicul a scos din sân ghemotocul maroniu

-Uite ce-am găsit în pădure,.e aproape mort, bietul de el.

Bunica l-a luat în palmă şi când i-a văzut sprânceana de sus ruptă…

-Oi, oi, oi, sărăcuţule, vai de de tine, cine ţi-a făcut asta, drăgălaşule…

Bunicul a zărit o lacrimă care se rostogolea pe obrazul ei.

-Ce facem noi cu tine?, a mai zis bunica.

-Să vedem dacă mănâncă. Uite cum a ronţăit bietul de el din burete.

Bunica a căutat o pipetă, a tras în ea câteva>>>>>>

Bate vânt
De sub pământ,
Trupul ritmului s’a frânt.
Bate boare
Dinspre soare,
Din frântură prunc răsare.>>>>>