CĂRTICICA ROMÂNEASCĂ DE COPII

NICOLAE BĂCIUŢ, Jocuri încrucişate cu lina lumina, Casa de editură Alpha, 1990

În Ţara candorii – nu poţi intra fără a te face tu însuţi copil. E o condiţie aproape obligatorie şi chiar o necesitate. Probabil că şi acesta este un truism. Dar n-am altă argumentaţie la îndemână pentru a reflecta în toate luminile lui,  anotimpul mirării.

Mirajul jocului ne atrage la orice vârstă, dar, a intra în joc cu adevărat, puţini se încumetă. De ce? Li se pare caraghios (citiţi: sublim!) să te alinţi, să te fandoseşti, să te copilăreşti, fără teama că lumea te va considera necopt la  minte. Când cineva spune: „minte de copil”, se referă la incapacitatea de judecată a celor mici.

Greşit. Antoine de Saint-Exupery spunea: „Limpede nu poţi vedea decât cu sufletul” – şi cine,  mai mult decât copii, te privesc şi te văd aşa cum eşti, doar cu sufletul?  Şi mai spunea autorul „Micului Prinţ”: Oamenii mari nu înţelg niciodată nimic. Şi e destul de obositor pentru copii să le tot dea întruna lămuriri.” Acesta e şi secretul: trebuie să ai un suflet simplu ca iarba, aşa cum spunea Grigore Vieru, care a avut un har cu totul ieşit din comun de a se apropia de sufletul copilului: „Sunt iarbă, nu pot fi mai mult”.

Aici există un paradox. Oamenii mari, care au fost odinioară copii, ar trebui cel mai mult să pătrundă şi să înţeleagă sufletul copilului, doar şi ei au trecut prin aceleaşi mirări. În loc de aceasta, de cele mai multe ori, se întâmplă invers: copii îi înţeleg, le descifrează sufletele, celor mari.

E un dar al lor, de a  privi cu inima, şi a vedea perfect, ceea ce se întâmplă în sufletul oamenilor. Şi pun diagnosticul într-o clipă, cu  o spontaneitate şi o candoare admirabile: ei sunt mai buni diagnosticieni decât mulţi care tergiversează să-şi spună părerea, din anumite considerente personale ori pentru a nu-şi periclita poziţia şi a încălca acele convenţii sociale în care sunt încartiruiţi.>>>>>>>

ÎNCURCĂ –LUME

Care-i calul, care-i capra,

care-i iedul, care mielul,

care-i boul şi măgarul,

cine o să tragă carul?

Care-i porcul, care-i vaca,

câinele şi toată cloaca?

Dar găina şi cocoşul,

raţa, gâsca şi curcanul

care cântă fals tot anul?

Calul face cot-co-dac,

vaca face i-ha-i-ha,

iară câinele mac-mac

şi măgarul ga-ga-ga,

cântece anapoda.

Iedul, mielul se guiţă,

mândri că ei sunt de viţă

sau de spiţă –

uite-aşa se-ncurcă-n iţă.

A trecut Încurcă-lume

şi-a pus tuturora nume!

>>>>>>

Nu, nu pot fi daţi uitării cei plecaţi în Lumea sufletelor! Nu te lasă amintirile… Chiar fără să-ţi propui, îţi vin în minte numeroase întâmplări, momente în care au răsărit firicele de proiecte sau chiar au înflorit şi au dat roade. Aceste momente m-au impresionat dintotdeauna, mai ales cele benefice, care au lăsat urme remarcabile, unele vizibile, altele purtate doar în suflet.

Un moment benefic a fost pentru mine întâlnirea virtuală cu scriitorul ARTUR SILVESTRI, iniţiatorul uriaşului şi poate unicului program “Asociaţia Română pentru Patrimoniu” (ARP).

La scurt timp după ce am luat cunoştinţă cu ARP, împrejurarea a făcut să scriu o proză scurtă intitulată “Motivaţie”, pe care am trimis-o la revista Lumea Satului. Prin aceasta am vrut să trag şi eu sistemul de alarmă, faţă de lăsarea de izbelişte a agriculturii. Motivul creaţiei articolului a pornit de la revolta ce am simţit-o pentru nişte căpşuni din import, aspectuoase, dar fără gust. În materialul respectiv fac referire la românii care au trecut peste hotare, să lucreze terenul altor ţări, lucru ce-l puteau face şi acasă, unde ar fi produs căpşuni cu gust, din pământ românesc, eu fiind o persoană în care patriotismul dă în clocot.

Viaţa mi-a demonstrat adesea că nimic nu este întâmplător…

Răsfoind în acea perioadă prin revistele ARP, mi-a atras atenţia un articol ce se referea la căpşuni şi era semnat de Ioan Miclău din Australia. >>>>>>>

De la şes, de la câmpie

Am plecat în drumeţie.

Şi m-am strecurat  pitiş

În adânc de cărpeniş,

Iar de-acolo, în brădet

Unde-i neam de păsăret.

Ce concert, ce triluri vii,

Se-auzeau din brazii,mii

Şi din fagii seculari,

Carpeni cu esenţe tari!

Umbra lor m-a mângâiat.

>>>>>>>>

Dragi copii din România

Dragi copii, vă scriu acuma,

Dintr-o ţară tot frumoasă,

Aşa cum e ţara voastră,

Voioasă şi luminoasă!

.

Australia-i departe,

Dar acolo-s mulţi români,

Care vă trimit azi carte,

Şi vă-ntind ale lor mâini!

.

Lumea-i  plină de copii,

Ei aşteaptă cu iubire,

Jucării şi bucurii,

Jocuri multe, fericire!

>>>>>>

-poveste adevărată-

-se dedică familiei Anghel-

I.

Să facem cunoştinţă cu Fasolică

Fasolică era şi nu era încă. În lumea existenţei terestre acest pui era în devenire.

Cuibuşorul în care stătea pitit de o vreme încoace, era unul cât se poate de potrivit pentru el. Se simţea reconfortat şi  voios, chiar dacă  nu ştia nimic despre sine. Dar, avea să afle treptat şi cât mai curând, o sumedenie de lucruri care nu i-ar trece nimănui prin cap.

„Ce ţi-e şi cu lumea asta de-afară!” – gândi Fasolică.

Nu înţelegea deloc cum alţii preferă călduricii şi hranei dulci şi gustoase, păcii şi liniştii dimprejur, altceva ce părea a fi în căpşorul lui, foarte nelămurit şi tulbure.

Totul era nou pentru dânsul. Dar, fiind o fire curioasă, în fiecare zi, în fiecare clipă chiar, explora ţinuturi necunoscute.

Deocamdată, căsuţa lui era foarte confortabilă şi n-ar fi schimbat-o  pentru nimic în lume. Fiindcă era ca un leagăn plutitor în care el se afla în continuu balans.  Ca un balon uriaş în care el, Fasolică, zburda nestingherit. Deşi nu cunoştea pe nimeni aici, nu se simţea singur. Toată ziua nu avea altceva de făcut decât să plutească în voie, să facă tumbe, rotocoale, prin  lichidul acesta călduţ şi atât de protector, să se lovească uşor de pereţii balonului. Dar nu-l dureau aceste mici lovituri. Erau plăcute şi aproape mângâietoare. Totul era minunat. Nici nu-şi închipuia cum ar putea trăi altfel.

Fasolică număra cel puţin 45 de zile şi tot atâtea nopţi. Avea, cum s-ar spune, o vârstă de o lună şi jumătate. O eternitate.

Fusese la început cât un vârf de ac, apoi, pe zi ce trecea, Fasolică lua în greutate, se mărea. Ajunsese ca un bob de grâuşor, o semincioară plutitoare, fără formă şi veselă.

>>>>>>

Vino-mi-te, vino iară,
şi te adă,  adă-mi-te,
să aprinzi o stea amară
dintre stele nemurite.
.
Adu-mi viaţă din murire,
trage-mi cerul în priviri,
Mlajă întru nălucire
Pân’ la primele iviri
.
Ale tainicei Selene
Raiul înviind în gând,
când se prăbuşeşte-n vene
Sângele de dor, plângând…
.
Vino, palide Luceafăr,
ca pe valuri reci călcând
din imperiul încă teafăr
părăsit de nu ştiu când.

>>>>>

Floarea de Măslin

Simţea durerea Floarea de Măslin

Şi se frângea sub bolta-nlăcrimată,

Grădina Ghetsimani niciodată

Nu-şi mai aflase astfel de destin.

.

Era amar paharul cu pelin,

Dar vina se cerea răscumpărată,

Simţea durerea Floarea de Măslin

Şi se frângea pe coasta-nsângerată.

.

Să mântuiască sufletul deplin

De noaptea ce-l cuprinde ca o pată,

A fost aleasă-n geamătul divin

O tinereţe pururi ne-ntinată…

Simţea durerea Floarea de Măslin.

>>>>>>

A cunoaşte. A iubi
Înc-o dată, iar şi iară
a cunoaşte-nseamnă iară
a iubi e primăvară.

.

A iubi – aceasta vine
tare de departe-n mine.
A iubi – aceasta vine
tare de departe-n tine.

.

A cunoaşte. A iubi.
Care-i drumul? Ce te-ndeamnă?
A cunoaşte – ce înseamnă?
A iubi – de ce ţi-e teamă?
printre flori şi-n mare iarbă?

.

Printre flori şi-n mare iarbă,
patimă fără păcate
ne răstoarnă-n infinit,
cu rumoare şi ardoare
de albine re-ncarnate.

.

Înc-odată, iar şi iară,
a iubi e primăvară.

Iubitei mele nepoate, Mara-Elena

Vine o vreme când trebuie să te gândeşti că e necesar să grăbeşti pasul ca să te poţi menţine. Pasul în care ai mers până nu demult a încetinit treptat, fără să bagi de seamă. E mai domol şi începi să simţi că viaţa aleargă mai repede pe lângă tine. Ca să te poţi menţine în ritmul vieţii, rolul de bunică este foarte potrivit, o adevărată binefacere.

Aşadar, din acest rol pe care mi l-am asumat, nu numai nepoţica mea a avut de câştigat, ci în aceeaşi măsură şi eu. Trăirea cea mai intensă a izbucnit ca un arc atunci când am auzit: “E fetiţă`…” De atunci,  eu retrăiesc toate vârstele şi uit de vârsta mea de acum. Nu-mi amintesc ce vârstă am decât atunci când privesc persoane de vârsta a treia, ori când mă văd într-o oglindă, ori într-o fotografie şi tresar, căci timpul meu interior este altul. Prin nepoţi, toate capătă prospeţime, culoare, sens şi bucurie de a trăi.  Ei te împing îndărăt de-a lungul generaţiilor şi iei viaţa de la început, prin ei se redeschide viitorul. Întâmplările din viaţa mea aveau parcă sunetul stins, ca trecut prin vată, iar lumina lor era estompată. Acum, când ploaia de afară mă apasă rece şi posacă, prezenţa Marei o face dintr-odată argintată şi luminoasă. Recepţionez altfel scurgerea timpului, simt mai acut precaritatea existenţei şi o trăiesc altfel. Nepoţii te duc spre noi descoperiri, spre noi începuturi şi fiecare zi este o nouă mirare, adesea la chemarea ca un ordin spus cu căldură : “Buni, vino să vezi, vino să vezi cum au “bobocit” florile, vino sa vezi…!”. Poţi urmări cu încântare lumea întreagă pe chipul lor.>>>>>>

Când mi-e dor de tine,

mamă,

Vântul mă îmbrăţişează,

Trimis de acolo,

Şi-n păr îmi dansează

Cu vorbele-ţi de bine!

.

Când mi-e dor de tine,

mamă,

Ploaia îmi spală păcatul

Şi-mi şterge suspinul

De sub gene!

>>>>>

Te iubesc pe tine,

Mai mult decât pe-oricine.

Dar vrei să-ţi spun, acum,

Ce eşti tu, mamă, pe pământ?

.

O zână graţioasă,

O fată preafrumoasă,

Un înger necăjit,

Un om nefericit.

.

Fecioară mică,

Lacrimă pitică,

O inimă zdrobită,

O flacără topită.

>>>>>>

DAR  DE  ZIUA  MAMEI

Mami! Azi, de zi ta,

Ţin soarele-n palma mea!

Şi din raze am să fac

Pentru tine…un hamac!

.

Îl voi aşeza în casă,

Numindu-te-mpărăteasă!

Şi-am să-ţi prind în păr cunună,

Din steluţe şi din lună.

.

Iară din iubirea mea,

Am să-ţi fac, mami, perdea!

Somnul să îţi ocrotească,

Sufletul să-ţi odihnească!

>>>>>

Floare mereu…

8 Martie 2010, în zori…

Dacă e zi de dulce în lume,

Dacă în suflet e zi de Post,

Numele tău, Femeie, anume

Mi-a fost dat să îmi fie-adăpost.

.

Cu tine începe anotimpul din zorii

Poemului meu, de-a pururi izvod,

Cu tine pleacă din mine cocorii-

Floare mereu pregătită de rod…

>>>>>

Hortensie plăpândă-ascunsă-n lut

Hortensie plăpândă-ascunsă-n lut

E mama ce mă strigă cu glas mut

Din părul eu cresc flori de mărgărint

Udate doar cu lacrimi de absint.

.

Cuvintele-mi aprind o lumânare

Lovindu-se de-o tainică-mirare

Când zilele-nfloresc şi dau în spic

Tu pregăteşte-ţi creanga de finic.

.

Ca la răscruce să-ţi întâmpini, dar,

Pe îngerul de strajă la hotar

Dar bobul tău, de nu e îngropat

Într-un pământ mai rodnic, mai curat,

>>>>>>

Femeile întotdeauna au ştiut să fie puternice:

pentru familiile lor, pentru viaţa cu tot neprevăzutul ei.

Femeile întotdeauna au un zâmbet care usucă o lacrimă,

au un cuvânt de încurajare atunci când nici o rază nu se întrevede.

Femeile nu au nevoie decât de un cuvânt

atunci când în priviri li se-ntunecă stelele.

Astăzi e ziua lor,

ziua celor pentru care fiecare răsărit este o nouă provocare!

Pentru fiecare dintre femei să fie o zi cu linişte,

o zi cu bucurie.

>>>>>

OMAGIU  DE  ZIUA  FEMEII

Moto:Acolo unde sunt mai multe femei şi  flori, nu sunt războaie.

La mii de kilometri distanţă şi înconjuraţi de nămeţi de zăpadă, simţim totuşi un suflu al primăverii ce ne vine din anii frumoaselor amintiri din ţara. În Canada ziua de 8 Martie n-are farmec decât pentru noi, românii, plecaţi de acasă cu bagajele pline de luminoase şi calde aduceri-aminte. Pe continentul american se sărbătoreşte Ziua Mamei în luna aprilie, dar femeile au multe alte roluri pe pământ decat cea de mamă, ele sunt soţii, iubite, femei de cariera, femei de casâ, aprope tot, încât este mai potrivită sărbătorirea femeii fixată de europeni în fapt de primavară, în ziua de 8 Martie. Această zi este precedată de Ziua Mărţişorului, ca o avanpremieră,  în care se împletesc prin simbolul şnurului, albul puritaţii, cu roşul, simbolul dragostei până la jertfa. Bătrânii noştri au mai numit această lună şi Mărţişor.

Scriu aceste rânduri pentru a aduce pe faţa tuturor cititorilor special pentru aceasta zi lumina zâmbetelor, nobleţea vorbelor şi căldura inimii. I se cuvin toate acestea,  femeii – “eterna poveste” , “a vieţii cheie” -  aşa cum răsună în urechile noastre romanţele cu parfum. Sunt tulburatoare romanţele, cântecele, poeziile, romanele, dedicate misterului feminin, nesecatului sentiment matern, bunicilor sau surorilor care ne-au înflorit viaţa. De fapt, cele mai frumoase creaţii ale lumii sunt pe această temă, adevarate dezlegări de taine. Ele ne duc într-o călătorie interioară cu o multitudine de valenţe revelatoare care trezesc în noi  gânduri şi sentimente ce ne înalţă într-o altă ordine, cea a curăţeniei şi frumuseţii sufleteşti. Femeia a fost cântată din cele mai vechi timpuri şi acest subiect nu va fi epuizat niciodată, căci fiecare femeie este unică şi nicio iubire nu seamănă una cu alta.>>>>>

imnul umanităţii
( închinat tuturor femeilor din lume)

Dragele mele,
ştiţi voi cât preţuiţi pe pământ?
voi sunteţi dragoste, creaţie, floare,
tot ce-i mai frumos în lume,
iubite, mame, amante, surori,
în voi învie dorul,
voi mişcaţi lumile,
pruncii în braţele voastre
sunt zeii care ne duc mai departe viaţa,
mâinile voastre,
când mângâie,
sunt leacul dorului împlinit.
ce-i viaţa fără voi?
un etern întuneric,
voi naşteţi genuni,
declanşaţi resorturi nebănuite
în inimile iubiţilor,
sunteţi ape curgătoare
peste inimile noastre,
vinul care ne-mbată,
motorul lumii şi mormântul ei,
voi sunteţi viaţă
şi sunteţi moarte,
fericirea sau nefericirea noastră,
inimile noastre n-ar putea să zboare
fără inimile voastre,
voi sunteţi darul
pe care Dumnezeu
l-a făcut ochilor noştri
şi inimilor noastre,
voi ne topiţi în iubire,

>>>>>>

MAMA

Cu tine, Mamă, azi totul se-nnoieşte,

Iar din tăcuta-ţi taină lumina înfloreşte

Şi urcă-ncet spre locul ce-n linişte aşteaptă

Să fie-umplut de Tine cea pură şi-nţeleaptă.

.

Din Tine, Mamă, azi toate se vor naşte

Aşa cum orişiunde lumina te cunoaşte

Şi înspre Tine-aleargă cu sufletul deschis

Iertare  să îţi ceară, aici, ca şi în vis.

.

Spre Tine, Mamă, se-ndreaptă-a mea chemare,

Ascultă-mă şi vino-mi întru întâmpinare

Şi-adu cu Tine, Mamă, al tău surâs divin

Ce noaptea-o luminează şi-mi face somnul lin.

.

În Tine, Mamă, veşnic căta-voi adăpost,

Eu ştiu că-a ta iubire tot timpul e ce-a fost,

Priveşte-mă, sunt liber să vin la pieptul tău,

Eşti liberă, priveşte, eu sunt copilul tău!

—–

CORNEL C. COSTEA

ANOTIMPURI

Sunt Primăveri ce-aduc un dor de împlinire

Ascuns în întuneric, dar plin de strălucire

Veghează în tăcere, fiind sigur că-ntr-o zi

A sa lumină sfântă ne va dezvălui

Că Verile sunt trepte spre Infinit şi mare

Ce ne îndeamnă-n pace să căutăm în soare

A dragostei făclie de-a pururi neatinsă

De umbrele-ndoielii şi care e nestinsă

Chiar dacă înspre Toamnă călătorim cu toţii

Şi uneori visăm să trecem pragul porţii

Ce e mereu deschisă, dar care pentru noi

E încă zăvorâtă cu gânduri de noroi.

Iar Iernile-s prilejuri de-a ne-ntâlni în taină

Cu întreg Universul, cântând aceeaşi doină

Şi retrezesc în inimi lumina regăsirii

Ce ne călăuzeşte pe calea fericirii.

Lechinţa, 6 februarie 2003

>>>>>

Peisaj

Pian şi candelă de ceară,

Acorduri vii de primăvară

Şi note umede din noi

Vibrează peste amândoi.

E o iluzie că sunt

În haină rece de cuvânt,

Cascadă zgomotoasă-n ierbi,

Ci-n trup de humă mă discerni

Dintr-o minune o vioară,

Când rătăcirea mă-nfioară,

Întinsă între stea şi rouă

Mă frâng precum o coardă-n două.

Să strâng pre sufletu-ţi rebel,

Robind pământul infidel,

Îngeri cărunţi cu glasuri mute

Tăcerea noastră s-o asculte.

Vibrează peste amândoi

Şi note umede din noi,

Acorduri vii de primăvară,

Pian şi candelă de ceară.

>>>>>

Era o ţară-n care nu ningea…

Cu oameni negri e povestea mea:

Atât de negre lacrimi, şi de triste,

Înăbuşeau în negrele batiste

Încât, odată, un străin le-a zis

(Avea străinu,-n braţe, un cais)

C-ar fi de-ajuns o lacrimă de-a lor

Să piară şi cais, şi călător!

Ei l-au privit cu ochiul stins şi tâmp,

Dar cum strângeau tăciunii de pe câmp

Şi timp n-aveau de vorbe – au tăcut.

Şi dus a fost străinul cel limbut.

.

A mai trecut o noapte şi ceva.

Şi-n ţara asta-n care nu ningea

Nici barem printre gânduri, uneori,

Veni pe lume un copil din flori…

>>>>>

Unu, doi, trei, patru,

Hai să facem un teatru.

Un teatru de păpuşi.

Când? Curând. Acuşi, acuşi…

.

Iute-un loc să căutaţi

Unde-o scenă să-njghebaţi.

Nu aici şi nu aici

În grădină la pitici.

.

Să legăm un pled de doi

Copăcei dar mai de soi;

Astfel, scena este gata,

Cu biletele şi plata

O să-l punem pe Bursuc,

Tot stă singur ca un cuc.

>>>>>

lacrima Pământului

„Din Cosmos, Pământul se vede ca o lacrimă;

aşa o fi fost proiectul ?” (V. Ghica)

Pământul lăcrimează

atunci când creşte

înflorind pe lume

pomul –

se-aude o melancolie

încingându-ne

ca un meridianse-

aude câte-un foşnet

prin oglinzi o

umbră adorată

care scapă iar

şi iar răsare

luminând

tainiţa de văzduh orb

se-aude chiar suspinul dintr-o carte

şi-n bezna pâinii

pune aur vântul

se-aude Steaua lunecând din cer …

dar nu-i nimic – a lăcrimat Pământul!

.

>>>>>

VIETĂŢI MARINE

Un crevete cu cravată

O meduză învoalată

Şi-o broscuţă bosumflată.

-Ba şi-un peşte care creşte

într-un iaz de lângă sat

şi înoată neîncetat.

-Eu de asta n-am aflat.

Scoici, moluşte, mormoloci,

Crustacee şi boboci.

-Nu vrei dragă să te joci,

cu aceste vietăţi

care-n apă-şi fac cetăţi

din corali şi din mărgean?

Joaca-i fără nici un ban.

-Aş putea să înfirip

chiar castele de nisip.

>>>>>>

TANDREŢE COPILĂREASCĂ

De câteva zile suntem asediaţi de toţi căţeii vecinilor şi ţinem poarta închisă.
De obicei nu este aşa, dar acum ,,vinovata“ este Missy… Vişla mea de vânătoare, singura căţeluşă de pe strada mea. Îl aud pe Radu, nepotul meu… are 4 ani, s-a cocoţat pe poartă şi strigă:
– Sonia… Sonia… vino şi dă-mi un pupic!
Din partea nevăzută se aud zgomote nedesluşite… aud din nou:
– Hai Sonia… vino şi dă-mi un pupic!
Sonia, o zvârlugă de fată, nepoţica vecinilor, e mare – are deja doi ani şi jumătate!
Desluşesc vocea cristalină, puţin repezită a fetiţei:
– Mă duc la ’adu să-i dau un pupic!
Glasul vecinei se aude limpede:
– Îţi dau eu un pupic, de nu poţi să-l duci!
-T’ebuie să mă duc… ale poa’ta închisă…
…………………………………………….
Scena se repetă în alt timp… alţi actori… acelaşi scenariu!

>>>>>>

“CUŢU – CUŢU”

Doi ochi mari şi curioşi,

Drăgălaşi, mereu voioşi,

Urechiuşele ciulite,

Îl strigi “Cuţu!”, stă cuminte.

.

Latră blând când vrea mâncare,

Leneş, stă mereu la soare,

Cu copiii să se joace

Toată ziua, tare-i place!

.

Face giumbuşlucuri multe,

Tot îi place să asculte

Şi nu-i pasă de nimic,

E căţelul meu voinic.

………………..

>>>>>>

Dimineţile patriei

… patria mea –

m-ai născut în limba română

şi mi-ai dat să gust din sarea tulnicului

ascuns în fiecare lacrimă,

mi-ai înrădăcinat simţirea

şi m-ai învăţat să respect stejarul

ce moare în picioare –

nu-ţi pot da decât ce-am jurat:

sângele meu…!

—————————-

>>>>>>

În pădurea deasă creşte

Şi e prima ce-nfloreşte

.

Flori mărunte are, zeci;

Frunzuliţele sunt teci

.

Iar sămânţa-i clopoţel.

Sună şi mata din el!

.

Tisa scoate-n Făurar

Floricele multe-n dar

.

Cu sepale şi pistil

Înfloresc până-n Aprilie.

.

Solitare flori, stinghere.

Nu le rupe, cavalere!

.

Iar staminele sunt scut

Apără polenul brut

>>>>>

Daţi-mi un fluier

La frunză v-aş zice o doină din sat,

Cântată fiind cândva, într-o vară,

Compusă de-un Ion pentru-o Mărioară.

Iubire rămasă făr’ de rezultat.

Răchita doinea şi ea-n ulicioară,

Şi grâul în spicul abia secerat;

Sălta la fereastră boboc de muşcat’,

Răscrucea vuia în fiece seară.

Aduceţi un fluier sau daţi-mi un pai,

Ce chef am de-un cântec de dor şi de drag!

Să zboare ca vântul acolo, pe-un plai,

Să simt cum tresaltă ţărâna din prag,

Să-mi stâmpăr un foc ce mă mistuie, vai!

E mult prea departe iubitu-mi meleag!

>>>>>>

Lumina acestui sfârşit de februarie

Primeneşte fruntea ghiocelului;

În tainica placentă a pământului

Să răzbată omătul, se zbate,

Iubirii să-i cânte…

Lumina acestui început de martie

Ascunde nori ca plumbul,

Focul de afară să-l stingă

Pacea în suflet s-aducă…

Lumina aceasta, pământeasca privire

Orbeşte

Căci fruntea – din fire – plecată

Nu vrea Stăpânul s-asculte…

…Şi din mijlocul câmpiei,

Firava floare

Mâine va cânta…

Renaşterea

Sublime miresme înoată-n albastru,

Cireşi înfloriţi, sălcii verzi, alb de nufăr

Privesc cu sfială spre-a zilelor astru,

Încet mă strecor înspre vis… nu mai sufăr!

Văd firul de iarbă cum creşte-n tăcere

Şi muguru-i gata plesnit, ce splendoare!

Narcisa-mi zâmbeşte-unduind de plăcere

Redând bucuria în suflet de floare.

Şi-un zumzet sălbatec îmi umple-universul

Un zgomot de-aripă uşor mă pătrunde

Deschid călimara lăsând tandru, versul

Să picure-n calde, mirifice unde.

Încet las departe tristeţi adunate,

Mă umplu fiori de o dulce dorinţă

De viaţă, ce simplu trăită-mi dă Pace

Cu linişte-mi dăruie-ntreaga fiinţă.

Renasc idealuri, adun bunătate,

Cu flori presărate pe file-mi iau zborul,

Plutesc înspre nouri şi-n eternitate

Cuprind infinitul şi-n taină-mi ţin dorul.

>>>>>>

Bunica mă dăscălise pe drum:

-Ai grijă să fii cuminte, să răspunzi frumos la întrebări, să spui cum te cheamă şi câţi ani ai. Să nu mă faci de ruşine. Promiţi?

Am promis.

Când am ajuns în faţa blocului, am uitat tot. Nu mai mersesem niciodată cu liftul şi la început mi-a fost frică. M-am ţinut de mâna bunicii. Eram aşa de mic. Nu prea ştiam de nici unele. Mamaia a sunat la uşă. S-a auzit un clopoţel frumos din două sunete: cling-clang!

Eu aş fi vrut să mai apăs pe buton, să-l mai aud, dar mamaia mi-a interzis, spunând că nu-i frumos să suni mult la uşa cuiva.

A apărut o femeie cu ochelari, brunetă, puţin grasă. Nu ştiam cine e. Mi s-a făcut frică, nu ştiu de ce şi nu prea voiam să intru. Ea era fâstâcită şi noi la fel. Am intrat înghiontit de bunica. Femeia aceea străină m-a ajutat să mă dezbrac şi m-a îmbrăţişat strâns. M-am intimidat foarte tare. Când m-a întrebat câţi ani am, i-am zis: trei. Nu ştiu de ce mi-a venit să zic trei, când aveam cinci. Mamaia mi-a făcut semn cu cotul. Abia mai târziu, când am mers la şcoală, amintindu-mi întâlnirea aceasta, m-am gândit în sinea mea: „Dacă sunt copilul ei, de ce m-a întrebat cum mă cheamă şi câţi ani am?”

Oamenii mari sunt tare complicaţi şi nu prea ştiu ce vor, se încurcă mereu. Noi nu suntem aşa, dar nu  avem atâtea pretenţii.

Apoi ea m-a strigat:  „Cătălin!”

Nimeni nu mă mai strigase aşa. Acasă îmi ziceau: Georgel. Dar atunci nu m-am gândit deloc. Îmi plăcea casa. Totul era frumos şi curat. Ea îmi dăduse o minge şi o rachetă, o maşinuţă şi un pulover galben, Avea o mulţime de păpuşi şi două maimuţele din cârpă, una mai mare şi alta mai mică, iar eu nu ştiam la care să mă uit şi cu care să mă joc mai întâi. Aş fi vrut să nu mai plec niciodată de acolo. Dar oamenii mari nu fac întotdeauna ce vor copiii.>>>>>

Între sânii albi ca două izvoare
Din care laptele curge vârtos
Copilul cârlionţat adoarme frumos
Precum copilul Isus în braţele Tale.
.

Nu-i dă lapte praf, nu-l freacă-n unsori
Ea-l spală mereu în apă de flori,
La ureche-i şoptind rugăciune
Îl învaţă cine-i stăpânul în lume.
.
Aceasta-i măicuţa cu privire albastră,
Ce-şi ţine bucătăria sub ie,
Şi-şi poartă prucuţul pe glie
Cu ceru-i deasupra fereastră.
>>>>

DARUL PRIMĂVERII

Mărţişoare, mărţişoare,

Pentru fete şi fecioare

Pentru mame şi bunici

De la fii şi de la fiici.

Un trifoi ca să-ţi aducă

Primăvara, dor de duuuucă.

O potcoavă azvârlită

Peste umăr, sorocită

Ca să-ţi cheme de îndată

Vestea cea neaşteptată

Că a poposit la noi

Primăvara în zăvoi.

Dar mai bine-o inimioară,

Palpitând ca-ntâia oară

Când o să te-ndrăgosteşti

>>>>>>

(Se poate juca în orice spaţiu, în clasă, afară, oriunde. Cele trei personaje

sunt interpretate de copii. Povestitorul poate avea un costum de arlechin.

Donald şi Mickey Mouse cu elemente din  desenele arhicunoscute, eventual,

urechi, cioc portocaliu, labe aplicate. Se alege o muzică veselă, din filmele

de animaţie)

POVESTITORUL (intrând în scenă):

Walt Diesney le-a creat, copii

în ipostaze mii.

Poveştile-s adevărate-n

desene multe, animate;

au personaje şi eroi

ca mine şi ca voi.

Poate-un pic exagerate

da, vă cred, aveţi dreptate.

Toate au un scop, să ştiţi

să vă facă fericiţi.

>>>>>

Toate poveştile încep cu „A fost odată ca niciodată…” Când, nu se ştie…. Cine să stea să socotească?

Dar aceasta nu e o poveste ca toate poveştile. Este una adevărată. Şi, mai adevărată, nici că se poate închipui.

A fost nu demult. Până  mai adineauri. Şi mai este. Şi va fi veşnic în amintirea noastră, în sufletul celor care l-au cunoscut.  Ori, mai bine, „Va fi odată, aşa cum a şi fost”, un Om minunat, cu totul special, un Om Mare şi Vrednic. Aşa ar trebui să înceapă povestea cea adevărată.

A fost şi  rămâne, un Cărturar,umanist dăruit, care şi-a închinat viaţa cărţilor, faptelor bune, studiului, prieteniei, iubirii.

S-a născut acum  56 de ani, la Bucureşti. A studiat la şcoli înalte, şi-a luat doctoratul. A devenit Profesor.  A citit mii, zeci de mii de cărţi, reviste, studii de specialitate. A scris 2.500 de articole şi studii şi 50 de cărţi. De asemenea, a scris circa 200 de studii pe teme de istoria literaturii române. A obţinut titluri universitare. A obţinut înalte distincţii şi medalii.

El a plecat dintre noi la zi sfântă, în noaptea   Sfântului Andrei, pe 30 noiembrie 2008, lăsându-ne  moştenire o operă titanică.

Se află într-un loc liniştit, vegheat de îngeri şi de măicuţe, la Mănăstirea Pasărea aproape de Bucureşti. Îl poate vizita oricine doreşte să-i lase un gând, o vorbă, un crâmpei de lumină.

Îi plăcea  mai presus de toate, Adevărul. Îi plăcea Lumina. Privirile lui cercetătoare şi limpezi din ochii expresivi şi frumoşi, căutau spre Infinit, spre Poarta înaltă prin care, o dată intraţi, pătrundem într-o grădină fermecată. Atunci când va veni vremea să păşim, fiecare.

Aici e Poarta Vieţii. Care se deschide, o singură dată.

Pe lângă multele daruri cu care era înzestrat de la Bunul Dumnezeu, Omul mare, pe numele său Gabriel Artur Silvestri, mai avea unul:  el voia să alcătuiască, din oameni aleşi, cărturari şi intelectuali iscusiţi, o Românie Tainică, o grădină minunată, cu flori înmiresmate, de toate culorile şi parfumurile. O grădină în care el, Grădinar Dăruit, să cultive Frumosul, Iubirea, Adevărul, Speranţa. Şi mai ales, Credinţa. Credinţa în Dumnezeu, în Neamul Românesc, în Limba Română, în cultura şi tradiţiile poporului nostru, pe care-l iubea cu toată fiinţa.>>>>

Ninge, ninge!… Pe o creangă,

Stă o vrabie pribeagă.

Strop de humă zburător

Ciripind într-un picior.

.

Vântul care saltă, saltă

Peste case neaua toată,

Se uită la ea mirat:

-Cum de-i arde de cântat?

.

Vrăbiuţa ştie bine:

-Iarna!?… sigur nu mai vine!

C-a zărit, sub marea albă,

Ghiocei şi-un fir de iarbă.

.

Iar în vârf de rămurea

S-a topit în verde-o stea,

Şi s-a strecurat uşor

Într-un mugur-mâţişor.

.

Doar un strop de aşteptare

Şi-o să fie încântare!

Fluturi, flori, căldură, soare:

Primăvară! Înălţare!

LĂSATA SECULUI DE PAŞTI

(Cu ploconul la naşi)

Gânduri şi trăiri  puse la păstrare, ţâşnesc uneori pe neaşteptate din străfunduri şi călătoresc pe meleagurile sufletului în locurile dragi ale copilăriei. Tablouri de altădată îşi cer dreptul la câte o străfulgerare de lumină. Mă duce gândul în seara de LĂSATA  SECULUI pentru intrarea în postul Paştelui, în comuna mea natală, Ţigăneşti-Teleorman.

Era pe atunci obiceiul ca finii să mearga cu ploconul la naşi. Pe înserate, când  terminau de hrănit şi adăpat vitele din bătătură, oamenii se pregăteau să plece cu ploconul sau să primească pe cei ce vin cu plocon. Primeniţi cu ţoalele de sărbătoare, păstrate în lada din odaia de la drum, cu ploconul frumos aranjat, finii porneau la naşi. Parcă îi văd intrând pe poartă în curtea casei părinteşti. Finul, mergând apăsat şi tacticos, dând importanţă evenimentului, păşea înaintea femeii, cam cu doi paşi. Într-o  mână ţinea damigeana de vin zaibăr, cum îi spuneam noi sau poate vin din vie americană şi în cealaltă mână ţinea plosca cu ţuică curată, făcută la cazanele din sat. Înfăţisarea îi era plină de importanţă, dar şi de respect deplin pentru naşi, cei care răspund în faţa lui Dumnezeu pentru viaţa lor dusă  împreună trup şi suflet. Până la moarte nşilor le pronunţa numele însoţit de aceată calitate ce o aveau:  “Alde naşa Stela şi cu naş Mitică, plecară la naşa Lisăndrina”. Femeia, în urma lui, umbla sfios, abia călca, semn că da respect naşilor, dar şi bărbatului, omului ei. Obiceiul acesta de a merge femeia în urma bărbatului, comun ţărilor din zona balcanică,  avea înţelesul din moşi-strămoşi: femeia trebuie să dea respect omului ei  fiindcă el e cruce de bărbat. Fina purta în mână o legătură. Era o faţă de masă albă, numită meseală, cusută cu frumoase flori. Era înnodată în cele patru colţuri pentru a putea căra o tavă în care se afla o curcă, sau poate gâscă, pusă pe varză sau orez şi coaptă în ţestul ţărănesc, pe vatra arsă cu paie sau cu coceni.>>>>>>

Doi fulgi mici şi doi mai mari,

Prin văzduh zburdând hoinari,

Şi-au făcut o trăsurică

Dintr-o frunză mititică.

.

I-au făcut căluţi şi roţi

Şi băncuţe pentru toţi,

Din suflare vântului

Şi lacrima gerului.

.

Dar o rază, mai glumeaţă,

Îi transformă-ncet în ceaţă…

Doar trăsura a rămas

Visului, tainic popas…

>>>>>

Buburuza

Pe portiţa verde, udă

Şade-un pui de buburuză

Cu privirea cam ursuză

Şi cu lacrima pe buză

Aşteptând pe mama lui

Din înaltul cerului

Cu căldura soarelui

Şi iubirea visului.

Poftă  de viaţă

Un căţel maidanez

Cu năsuc de pechinez

Trece strada opintit

Chiar traficul l-a oprit

Iar lăbuţa dreapta –  faţă

Lipsă-i este …tristă  viaţă ?!

Mi se pare nu-I prea bine,

Prea ferice pentru sine.>>>>>

click aici>>>>>

Într-una din zile când am intrat în casă, Mara, nepoata mea, a început să strige de la etaj să închid repede uşa să nu iasă afară pisica noastră, Tiggy. “În zona unde locuim noi umblă un urs pe străzi”, îmi dă explicaţia Mara. “Poliţia din Pickering a anunţat populaţia să stea în casă şi să nu lase animalele pe afară. Acum caută ursul cu elicopterul”. Parcă mă amuza aşa o veste şi nu-mi venea să dau crezare celor auzite. Ştiam că Mara nu are obiceiul să facă astfel de glume, dar, chiar aşa, cum să crezi că mergand pe stradă poţi să dai nas în nas cu ursul? Doar Pickeringul nu este o localitate înfundată în mijlocul pădurilor. E drept că are în vecinatate mult spaţiu verde, dar animalele sălbatice îşi duc viaţa liniştite în habitatul lor, n-au de ce să îşi rişte viaţa amestecându-se cu oamenii, “fiare” periculoase pentru ele. Tot aşa, nu-mi venea să cred când un vecin ne-a adus-o pe pisicuţa Tiggy cam pe la ora 10 noaptea, după ce o scăpase din primejdia de a fi înhăţată de o vulpe care pusese ochii pe ea. Tiggy a noastră nu mai vede şi de aceea nu a fugit din faţa vulpii, unde, întâmplător se afla şi vecinul nostru. “Cum, ne-am mirat noi, umblă vulpi pe strada noastră?”. Sigur, ne-a raspuns el, am văzut-o clar, foarte aproape de mine.” Ziua urmatoare, un alt vecin ne-a spus că vulpea dădea târcoale casei noastre. Ne-am convins atunci că vulpea o pândeşte pe Tiggy şi am fost mai atenţi. În noaptea următoare, tot cam pe la ora 10, fiică-mea şi-a amintit că pisica e afară. A deschis uşa din faţa casei şi vulpea, stând pe coadă, liniştită, şi-a aruncat privirea spre ea, parcă pusă pe dialog. O aştepta pe Tiggy care tremura sub o bancă unde vulpea nu putea să ajungă. Amintindu-mi de acest episod petrecut cu cateva luni înainte, mi-am amintit şi de prima impresie a fratelui meu venit în vizită din Bucureşti.>>>>>

Nu, Eminescu n-a apărut din neant. Eminescu n-a fost un dar întâmplător al Providenţei. N-a fost un simplu peregrin care a bătut în ceas târziu de noapte la porţile din Carpaţi ale Poeziei. Nu, n-a fost un lunatic, n-a fost un fanatic. Şi necum un stâlp al lupanarelor pomenite de el în „Junii corupţi” şi „Ai noştri tineri”. Eminescu n-a fost, cel puţin în plan literar, un om al zădărniciei, al speranţelor deşarte, al iluziilor pierdute. Şi, mai ales, n-a fost un bolid rătăcitor pe căile azurului, ce s-a stins, istovit, în abisurile nefiinţei…

Eminescu a fost un Făt-Frumos al unor mari principii şi idealuri, ivit direct din poveştile şi basmele noastre. El s-a întrupat din lumea satului autohton, din murmurul izvoarelor şi din freamătul codrilor, din mireasma florilor de tei, din farmecul inefabil al doinei şi folclorului românesc. Cartea lui de identitate şi legitimare au constituit-o îndelungata istorie şi nobleţea sufletească a stirpei sale ancestrale. Nimeni n-a cunoscut mai bine ca el scrierile de căpătâi ale neamului – cronicile bătrâne şi înţelepte -, creaţia literară a tuturor celor dinaintea sa, care au durat acel minunat fagure de miere al rostirii româneşti.

Astfel, Eminescu este suma unor acumulări seculare, este rezultanta, chintesenţa inteligenţei poporului nostru ajunsă la punctul ei de maximă manifestare. „Sunt român şi punctum!” Răspunsul dat cândva de Poet este unul de supremă mândrie naţionalâ. Un sublim omagiu adus celor în mijlocul cărora s-a născut şi s-a format, ca o fiinţă complexă, emblematică, purtând pe fruntea sa înrourată cununa de lauri a unui ales sui-generis al Poeziei… Eminescu a pornit din Ipoteştiul natal, a învăţat la Cernăuţi şi Blaj, a studiat la Viena şi Berlin, de unde a revenit să trudească pentru ai săi, la Iaşi şi Bucureşti, înfăşurat în manta-i de tânăr şi romantic voievod al scrisului, ca în splendida sa „Odă” în metru antic.>>>>>

STAN M. ANDREI, Sărbători gramaticale, Editura Olimpias, Galaţi, 2009

Limba Română – obiectiv principal în şcoală, în chip deosebit în perioada formării elevului mic, este pentru omul de mai târziu, mai mult decât necesară, pentru că îl însoţeşte pe om toată viaţa în parcursul lui, ca persoană fizică, intelectuală, spirituală, morală în directă corelaţie cu semenii săi. De aceea, nu poate sub nici un chip să fie ignorat ori neglijat, acest – al doilea sistem de semnalizare – care ne ajută la comunicare şi chiar la comuniune.

Gramatică poetică, gramatică distractivă, gramatică didactică şi toate la un loc, noua carte a lui Stan M. Andrei „Sărbători gramaticale”, este un suport minunat pentru predarea noţiunilor de limbă, uneori abstracte şi greu de învăţat.

Ca un veritabil slujitor pe altarul Limbii Române, învăţătorul Stan M- Andrei strecoară – în această carte, pentru toate vârstele, pe lângă noţiunile gramaticale necesare, picături din sufletul său de dascăl sensibil, care şi-a închinat toată viaţa luminării copiilor, dar şi sufletul de copil pe care şi l-a păstrat intact până acum.  Comorile lui de Lumină, prefăcute ca sub bagheta magică, în jocuri didactice, cântece şi poezii, dar, în chip deosebit, în poveşti – sunt scoase acum la iveală şi dăruite cu generozitate, nu numai celor care învaţă buchea gramaticală, ci şi celor care au uitat-o demult şi, prin acest chip, şi-o reamintesc cu plăcere, fixându-şi noţiunile trebuincioase, foarte lesne.

Pornind de la structura specifică jocului şi cântecului intonat pe mai multe voci, ori de către un solist – prima voce – învăţătorul Stan Andrei oferă în cărţile sale, reţetele unui ospăţ de cuvinte, cu toate dichisurile şi secretele lui, ceea ce-l face mai îmbietor, mai apetisant: de la gustările frumos asezonate>>>>>>

FĂRÂME DE POVESTE

Ascultaţi! În orice floare

Din grădina limbii este

O fărâmă de poveste.

Cine o ridică oare?

.

Cine-ncearcă? Cine poate

Corpul prins în trup de floare

Cu o vorbă să-l măsoare,

Mişcând gândurile toate?

Vin în goană Făt-Frumosul

Şi-o Ileană  Cosânzeană.

Smulg luminii câte-o geană

Apoi rostuiesc prinosul.

.

-Iat-o parte de vorbire!

-I se spune substantivul.

-Gard în gard e adjectivul.

-Se-nţeleg dintr-o privire.>>>>>

Mariana Lazanu, “Izvorul zânelor” – poveşti

Cu un farmec încântător, autoarea de faţă de introduce în universal domestic, acolo unde se înfrăţesc om şi animal, natură, cer şi pământ, ape şi aer,  legând prietenii de nedezlegat. Facem cunoştinţă cu personaje care ne devin imediat apropiate: pisicuţa Andruţa o micuţă hoinară care-şi avea reşedinţa într-un parc: “Ea avea ochii mari şi verzi ca frunzele de nuc, blăniţa tigrată şi ruginie, ca ierburile toamnei, iar în vârful urechiuţelor avea câte un moţ! Ce să mai lungim vorba? Andruţa era cea mai mică pisică din câte s-au văzut vreodată, dar şi cea mai frumoasă”.

Şi, după o astfel de prezentare, să vedem ce peripeţii a avut această năzdrăvană. Relaţia dintre stăpân şi animal e, de fiecare dată, altcum. Dorinţa de afecţiune e comună şi omului şi animalului, s-ar putea spune că există un transfer de tandreţe de la unul la celălalt şi în cele din urmă aceştia leagă prietenii pe viaţă.

Învăţămintele pe care, cu tact şi gingăşie ni le strecoară autoarea, nu pot decât să ne folosească, astfel, ea ne sfătuieşte să acordăm atenţie, milă şi îngrijire  animalelor, în special celor fără stăpân şi vom fi răsplătiţi cu o iubire pe măsură:

„Dragii mei, spune autoarea, nu uitaţi că alături de o pisicuţă drăgăstoasă nu ne simţim niciodată singuri. Ea ne alungă  orice supărare şi este prietena noastră cea mai bună!”

Modul de adresabilitate către cititor este direct, cald, apropiat, matern,  educativ, grijuliu,  plin de învăţăminte. Dar şi şăgalnic, şugubăţ, cât se poate de ludic, pentru că Mariana Lazanu, participă ea însăşi la aceste aventuri şi peripeţii extraordinare alături de eroiii săi, captivându-ne atenţia. Jocul este firul roşu care străbate toate poveştile şi, antrenându-ne în el, participăm cu toată fiinţa la întâmplările ce se derulează în fantezia noastră.  Ea strecoară exemple şi pilde de comportament din lumea animalelor, raportate la oameni. De multe ori, noi trebuie să luăm exemplu de la alte făpturi create de Dumnezeu, pentru că acestea se bazează pe un instinct negreşelnic şi nu manifestă viclenia, infatuarea, invidia şi alte defecte omeneşti.>>>>>

Pisicuţa Andruţa

Dragii mei ştrengari, ia mai lăsaţi voi puţin joaca şi treceţi încoace, lângă mătuşica, să vă spună ea povestea unei pisicuţe frumoase cum nici că s-a mai văzut de-atunci. Aşa! Haideţi acum să ascultăm cu toţii povestea.

A fost odată ca niciodată o pisicuţă tare drăgălaşă şi jucăuşă nevoie mare, pe care o chema Andruţa. Lumea cea largă e plină de pisici, dar vedeţi bine că nici una nu era ca Andruţa. Ea avea ochii mari şi verzi ca frunzele de nuc, blăniţa tigrată şi ruginie, ca ierburile toamnei, iar în vârful urechiuţelor avea câte un moţ! Ce să mai lungim vorba? Andruţa era cea mai mică pisică din câte s-au văzut vreodată, dar şi cea mai frumoasă.

De o bună bucată de vreme, pisicuţa noastră dormea într-un parc, dar nici ea nu mai ştia biata cum ajunsese acolo. Pesemne că se pierduse de mămica ei şi de aceea stătea mai mereu zgribulită, temându-se de pisicile mai mari sau de câini.

Într-o zi frumoasă şi caldă de toamnă, iată că o doamnă cu suflet bun a văzut-o pe Andruţa şi a întrebat-o:

-Dragă pisicuţă, nu vrei să mergi la mine acasă? Hai, nu vrei să fii pisicuţa mea?

-Miaau! Miaau! a răspuns Andruţa alintându-se, merg cu tine, dacă îmi dai să mănânc doar peşte şi caşcaval! M-am cam săturat de şoricei!

Zis şi făcut. Doamna cea bună a dus-o pe Andruţa la ea acasă, chiar în ziua aceea frumoasă de toamnă. Casa era într-un sat din apropierea marelui oraş, poate să fi fost chiar al nostru, unde o găsise pe micuţa hoinară.

Pisicuţa nu mai putea de bucurie când s-a pomenit într-o grădină minunată, plină cu meri, vişini şi cireşi. Pe jos crescuse o iarbă moale, umedă şi răcoroasă.>>>>>

-itinerar de sfinţenie-

Moto:

„Robeşte-mă, Doamne, ca să mă simt liber”

(Imitatio Christi)

Drag cititor,

Această scriere este foarte simplă şi în acelaşi timp foarte utilă pentru sufletul care doreşte să crească şi să se îmbunătăţească. Alcătuită din gânduri cernute prin gâtul clepsidrei, ea poate dobândi celui care o parcurge, o stare de confort sufletesc pe care numai iubirea izvorâtă dintr-o inimă neprihănită ţi-o poate oferi.

Ca în convalescenţă, după o lungă maladie în care ai fost ţintuit la pat şi într-o zi, te trezeşti în zori că te simţi refăcut, înviorat. Neasemuită binefacere. Ai extirpat răul din trup şi din suflet şi acum aştepţi timid, soarele să te încălzească, să te întremeze. Te simţi slăbit? Nu-i nimic. În curând vei fi din nou pe picioare. Începe deîndată cu un zâmbet. N-ai cui zâmbi? Fă-ţi curaj şi zâmbeşte cerului, soarelui, lumii, fără teama de a fi considerat deplasat.

Această carte, alcătuită din cuvinte cât se poate de banale care de multe ori ţi-au trecut, desigur, şi ţie prin minte, se vrea un leac pentru singurătate, pentru stări de nelinişte, anxietate, nervozitate, neîncredere, teamă, îndoială, stres, pentru starea de rău generată de prezenţa păcatului.

Nu ezita să guşti din acest balsam, deloc costisitor, ba aş spune chiar gratuit,   foarte la îndemână, şi vei vedea, după oarecare timp sau imediat, ce efect miraculos poate avea, dacă e citită cu sufletul minţii. Cu dioptrii sufleteşti. Ori cu lentilele inimii. Stăruie în exerciţiul acesta spiritual şi deschide-te ca într-o rugăciune.

Stilul lejer, fără încărcături de prisos, se adresează tuturor categoriilor de inimi: sărace, bogate, tinere, vârstnice, vioaie, îndoielnice.

Fără pretenţii, ea are doar un singur scop: să pătrundă în cât mai multe inimi. Poate că din toate gândurile cernute mărunt, mărunt, precum firele de nisip în clepsidră, vor fi unele în care te vei regăsi.

Cititorului, această micuţă carte îţi poate servi drept oglindă. Ea îţi poate oferi un spor sufletesc de care, în aceste timpuri întunecate, incerte, chiar dacă nu o recunoşti deschis, ai mare, imperioasă nevoie.

Dumnezeu să-ţi ajute!

Autoarea

·  >>>>>-Cezarina ADAMESCU:,,Sufletul Luminii”(I)

·  >>>>>-Cezarina ADAMESCU:,,Sufletul Luminii”(II)

Un vânt vrăjmaş a măturat totul din calea lui în câteva zile, dar în ziua când copiii trebuiau să se bucure de sărbătoarea Halloween-ului, a înţeles şi el să se retragă şi  să dea copiilor un bun prilej de pentru colindul pe la case. Seara asta frumoasă şi calmă m-a scos şi pe mine afară din casă cu darurile pentru colindători. S-au perindat prin faţa mea zeci de costumaţii, fiecare întruchipând un “personaj” născut dintr-o poveste, inclusiv Dracula cel românesc, dar şi al lor prin prezenţa vie. Mi s-au perindat prin minte o mulţime de legende, până când am ajuns la povestirile cu stafii dintr-o lume în care au bântuit mai intens, în Carolina de Sud, vizitată de noi nu demult, dar şi în Georgia, vecina ei mai la sud.

O mulţime de insuliţe de mărimi diferite se înşiră paralel cu ţărmul la oceanul Atlantic în acest stat american. Cu un teren mlăştinos, rău mirositor, cu aerul fierbinte şi umed aproape irespirabil, cu primejdiile infecţiilor date de mulţimea insectelor fac viaţa foarte greu de suportat aici. În schimb, terenul este bun pentru cultivarea orezului. Puţini oameni albi se încumetau să îşi ducă existenţa în asemenea condiţii, aşa că, în secolul trecut, au fost aduşi sclavi din Africa pentru această muncă.

Peste o sută de insuliţe, numite insulele mării (Sea Islands) se înşiră de-a lungul ţărmului.

Sclavii izolaţi aici, cu o cultură redusă, fără dreptul la şcoală, au dat naştere unui folclor foarte bogat, unele povestiri parcă tocmai bune pentru povestit în ziua Halloween-ului. Poveştile lor au câte un punct de plecare real, asemenea legendelor noastre, în care ni se povesteşte cum a luat naştere un obiect sau o fiinţă. Am auzit atunci mai multe poveşti de care mi-am amintit acum.

Într-una din insule, există un loc asemenea unui mormânt pe care nu creşte niciun fir de iarbă  şi la fel pe spaţiul care-l înconjoară. Vorbind de acele vremuri când nu era abolită sclavia, se spune că, pe o insulă mai mare pe care locuiau şi câteva  familii de albi, unul dintre stăpânii de sclavi a adus aici o învăţătoare pentru cei câţiva copii ai albilor. Tânăra învăţătoare lucra dimineaţa cu copiii albi şi în timpul liber mergea printre negri şi îi mai învăţa şi pe ei câte ceva din buchiile cărţilor.>>>>>

“Păstrarea tradiţiei” este una dintre caracteristicile poporului român.

Primite ca moştenire de la strămoşi, fără însă a li se cunoaşte data exactă sau  împrejurările în care au apărut, tradiţia, obiceiurile, multe la număr, unele cunoscute doar pe plan local, de unde şi zicala: “câte bordeie, atâtea obiceie”, sunt respectate adesea cu sfinţenie.

Voi povesti unul dintre obiceiurile locului, aşa cum l-am pomenit de când mă ştiu pe lume, la care, cu ajutorul Lui Dumnezeu am participat, trup şi suflet, şi anul acesta, 2009, în comuna mea natală Mârşani, judeţul Dolj. Este vorba de Marele Praznic al “Adormirii Maicii Domnului”, sărbătoare cunoscută şi sub denumirea de “Sfânta Maria Mare”. După cum se ştie, această sărbătoare are loc în fiecare an, la aceeaşi dată de 15 august.

Cu mic, cu mare, locuitorii comunei cu toţii de religie ortodoxă, au fost cuprinşi de febra pregătirilor pentru a slăvi cum se cuvine, după datină, “Sântă-Măria” (aşa i se spune prin părţile locului).

După tradiţie, în acestă zi la mare cinste se află rodul viţei de vie: “de Sântă-Mărie se împart struguri”. Astfel, pe lângă feluritele bucate ce sunt puse pe colaci, cea mai mare importanţă o au strugurii. Struguri pe alese.

Forfota începe în sat din revărsatul zorilor, când femeile iau drumul cimitirului, să-şi tămâie morţii, aşa cum e obiceiul în zilele de duminică sau în zilele de Mari Sărbători de peste an. Indiferent cu ce ocazie, tămâiatul se face până în răsăritul soarelui.

După ce vin de la tămâiat, femeile încep să-şi rostuiască, după datină, colacii care urmează să fie împărţiţi la membrii familiei şi prin vecini, pentru sufletele morţilor. Astfel, în fiecare casă, pe mese trosnesc lumânările aprinse pe colacii încărcaţi cu bucate şi, bineânţeles cu struguri.>>>>>>

UITE-O, NU-I!

Cu un cântecel în frunte

sus pe munte, chiar de-a buşa uneori

prin împărăţii de flori,

am ajuns, pitiş, pitiş,

prin brădet, prin aluniş,

repejor sau mai încet

în poiană-n luminiş.

.

-Nu mai mergem nici un pas!

Vreau să facem un popas,

strigă tare o fetiţă.

-Am văzut o veveriţă,

spune altul, mai cu moţ,

de răsună tot înaltul.

>>>>-,,Întâmplări cu animale”

Noiembrie…08

A venit toamna. Frunzele verzi ale pomilor parcă se- mbolnăvesc încet- încet de o boală doar a lor. Ruginesc. Cocorii desenează puncte-ntunecate pe cerul plumburiu şi trist. Vântul alunecă jelind printre cuiburile moarte de la streşini.

Un miros plăcut pluteşte în aer, deşi nu e dulcele miros de flori.

Este mireasma bătrâneţii timpurii, ce dezbracă pomii lăsându-i goi în frigul crud.

Parcă şi soarele se teme…Spadele lui de foc s-au stins în apa- nvolburat- a toamnei. Acum aleargă neputincios pe bolta rece, ascuzându-se în spatele norilor care, şi ei trişti, plâng din ce în ce mai des.

Numai copiii, fluturaşi ai toamnei, mai sunt fericiţi. Poate numai pentru ei toamna înseamnă noutate, bucurie. ..mai ales acum, şcoala radiază în toată splendoarea ei, luminând cu căldură minţile celor pe care-i adăposteşte în fiecare zi. Într-adevăr, şcoala e soare, viaţă! E locul unde rândunele cu ochi de sticlă, cocori de cerneală, nu se ascund de lumea de rugină…E lumea în care nu e niciodată toamnă şi în care florile- elevi nu se ofilesc!

Elev: POPESCU CRISTI- ANA, cls. a VII- a

Şcoala„Arhitect T.T. Socolescu”, Păuleşti- Prahova

În dimineata aceea, vântul bătea puţin mai tare, şuierând printre vârfurile înalte ale brazilor, ce străjuiau poieniţa cu cabane, în care ne petrecusem noaptea. Eram în întârziere, era răcoare, mireasma de răşină care plutea în jur mă îndemna să mai stau…m-am repezit în autocar.

Am pornit la drum. Înaintam acum printre chei, iar de-o parte şi de alta a noastră se înălţau stânci imense, cu mici smocuri de verdeaţă presărate printre crăpături. Deasupra lor plutea maiestuos un balaur albastru, pictat cu pete albe si moi de nori. Uriaşii de piatră păreau că luptă crâncen împotriva creaturii mitice, dar, în acelaşi timp, şi că-l susţin în zborul său.

După un scurt popas în pântecele bătrânilor de piatră, maşina s-a întors. Priveam uimită cum stâncile ne făceau trist cu mâna, iar balaurul ne urmărea din spate cu ochiul lui cel mare şi luminos.

Deodată, bâzâitul motorului s-a oprit. Peste drum, Lacul Roşu se întindea imens, inundat. Pe apa lui erau frumos ţesute munţii, brazii, cerul şi chiar nestemate ce păreau că sclipesc de undeva, de pe fundul lacului. Din pâlcurile dese de verdeaţă, se mai arătau, din când în când, răţuşte sălbatice care, dând din codiţă, înotau spre mal şi te priveau iscoditor. Dacă nu le părea o ameninţare, ieşeau din apă pentru o clipă, ca să se intoarcă, speriate de vreun copil jucăuş.

Oameni din întreaga ţară veneau pentru a vedea minunile acelui spaţiu de poveste! Noi ne-ntorceam acasă… Soarele începuse să alunece pe mătasea albastră.

Aici, în munţi, este o ironie: dacă vrei să cobori, trebuie mai întâi să urci!

Popescu Cristi-Ana, Şcoala“Arhitect T.T.Socolescu”, Păuleşti- Prahova

Stau la fereastră privind dansul vioi al fulgilor de nea, care îmbracă pământul într-o haină argintie şi moale, ca să-i ţină de cald în timpul lungii şi asprei ierni.Acum, mai mult ca niciodată, soarele şi luna se aleargă precum nişte copii mici.

O pală de vânt a cules şi ultimele frunze uscate din părul din faţa casei, care se înalţă bătrân şi noduros, având scrisă pe scoarţa groasă povestea propriei vieţi.

La asta mă gândeam stând la etajul casei mele, propriei mele case, şi nu-mi venea să cred că tocmai trecuse o lună de când stăteam singură. Îmi aminteam de zilele petrecute în  casa părintească, alături de sora şi de părinţii mei. Îmi aminteam de mama, cu ochi albaştri şi blânzi, mereu cu zâmbetul pe buze. De câte ori o supăram, zâmbea ca să-şi ascundă supărarea şi mă mustra cu voce calmă. Îmi amintesc, odată, în prima zi de şcoală, m-am întors la ea plângând cu lacrimi mari şi calde ce mi se scurgeau pe orajii roşii. Mama a început să râdă, şi, sărutându-mă pe frunte, m-a luat în braţe şi m-a dus în clasă. Ca prin farmec, am uitat de ruşine şi de toate complexele pe care le aveam, mi-am şters lacrimile şi am zâmbit cu nepăsare şi, lăsând grijile  de-o parte, m-am dus să-mi cunosc colegii!

Mama mi-a fost mereu aproape şi am ţinut la ea ca la propria-mi viaţă…deşi poate că nu   i-am arătat mereu. Găsea tot timpul o rezolvare la problemele noastre, ale mele si ale surorii mai mici, şi nu folosea niciodată forţa. De câte ori ne certam, la vederea mamei înlemneam şi ne prefăceam că ne jucăm. Niciodată nu ne hârjoneam în faţa mamei, nu de teamă, ci pentru că nu vroiam să o supărăm. În mintea noastră, icoana făcătoare de minuni, cel mai drag chip, era al mamei.>>>>