CĂRTICICA ROMÂNEASCĂ DE COPII

FRĂŢIE NEAŞTEPTATĂ

Un dulău şi trei pisici

Ce s-au pripăşit pe-aici

Credeţi-mă, nu-i minciună,

Duc trai bine împreună.

S-au adăpostit în scară.

El „suratelor” le cară

Multe bunătăţi de-afară

Şi se face de ocară

’N faţa neamului câinesc.

Toţi acuma clevetesc.

-Hei, cu cine te-nsoţeşti

Uiţi din care rasă eşti?

Uiţi că fraţii, unchiul tău

Ţin pisicile de rău?>>>>>

Interviu cu mine însumi

-Bună ziua, bade Ioane!

-Mulţumescu-ţi dumitale!

-Mereu cânţi, deşi ţi-e greu!

-Da. Aşa a lăsat Dumnezeu! Cântăm iubirii şi neamului, cântăm Celui care ne-a pus pe acest loc şi ne-a dat legea vieţii şi limbii noastre, precum păsărilor cerului!

-Frumoasă vorbă ai dumitale; dar vă iubiţi cântecele, doinele?

-Ei, domnule, cam sucită-i întrebarea asta! Doinele noastre vin de departe, vin din timpurile când ne-am născut, s-au născut o dată cu noi, trăim împreună, au prezent şi au viitor!

-Gândeşti bine, bade Ioane! Dar ce zici despre „manelele” astea de azi?

-Hmm! Or fi şi astea nişte plângeri, dar nu am auzit de „manelă” nici în dicţionar; o avea şi „maneaua” vreo istorie! Nu?

-Aşa, bine că ajunserăm la istorie. Poate ajungem şi la politică. Ce zici?

-Păi, mai întâi să-mi spuneţi care e prima?

-Păi, istoria şi politica sunt strâns legate, se influenţează una pe alta!

-Aha, şi care câştigă? Căci, după câte aud, mai mult se ceartă, nu se influenţează deloc prea bine.

-Ei, bade Ioane, nu fi pesimist!>>>>

Zile si nopti de priveghi

La capataiul poetului Grigore Vieru

Priveghem de doua zile

Pe poetul tau copile,

Dus si el ca vrea sa stie

ce-I aceea Vesnicie

El stia si-o botezase

In cuvinte de matase

Stranse intr-o buna noapte

Din porumbii dati in lapte

O sfintise si stia

In ce carte se afla >>>>

CARTEA PREŞCOLARULUI - versuri şi cântecele (selecţiuni)

Moto:

Cel care se teme de Domnul

cinsteşte pe mama sa.

Biblia

Învaţă de mititel

Şi ţi-a fi mai uşurel.

Folclor

ALBINA

Zum-zum-zum, cu mare zor,

Unde vreau acolo zbor.

Nu mă-ntreabă nici un om

Ce caut la el în pom.

ALBINUŢA

-Albinuţă mititea,

Semeni cu măicuţa mea,

Semeni cu măicuţa mea!

-Drept, copile, tot aşa,

Aleargă şi maica ta,

Aleargă şi maica ta!>>>>

POVESTEA DE SEARĂ

CROITORUL DE POVEŞTI

Fiului meu Matei şi fratelui meu Pascal

A FOST ODATĂ UN BĂIEŢEL care era necăjit, necăjit că toţi fraţii şi toate surorile lui ştiau să scornească poveşti, numai el nu.

În fiecare seară, după ce mama stingea lumina şi pleca din odaie, unul din copii începea câte o poveste şi nimeni nu adormea până ce firul ei nu ajungea la capăt.

O dată pe săptămână venea rândul băiatului celui mic şi, cu toate că şase zile în şir se frământa la gândul celei de a şaptea, de fiecare dată nu găsea nimic de povestit şi sora cea mare trebuia să-i ţină locul.

Încercase şi el să înveţe câteva poveşti pe de rost, dintr-acelea tipărite în cărţi, dar fraţii săi le ştiau pe toate şi-l întrerupeau, strigând:

-Vrem o poveste nouă, una nouă de tot!

Într-o zi, în timp ce fraţii şi surorile se jucau veseli pe afară, băieţelul stătea în casă amărât că îi sosea iarăşi rândul la poveste şi iarăşi nu se simţea în stare să povestească nimic.

Şi, cum stătea el singur în bucătărie şi freca plita cu cenuşă, auzi deodată deschizându-se uşa şi în prag se ivi un armăsar alb, cu două rânduri de aripi verzi de pătrunjel.>>>>

1.

Iată-l pe Apolodor

Fost, pe vremuri, călător.

Să reţinem cel puţin

Faptul că e pinguin.

.

Lângă el e Amedeu,

Cel mai cumsecade leu,

Cântăreţ la clarinet

Şi, din când în când, poet.

.

Blondul din fotografie

Este cangurul Ilie.

Fiind cangur, aşadar,

Are şorţ cu buzunar.

.

Pe toţi trei, iubindu-i foarte,

Vi i-am adunat în carte.>>>>

Darul meu de sărbători

Sunt aceste vorbe-flori

Ce-s menite să te-nveţe

Preţ să pui pe frumuseţe,

Şi-ţi mai dăruiesc, copile

În aceste simple file

Floarea de nu-mă-uita

Ce în piept o vei purta.

Iată, aşadar,

Micuţul meu dar:

A ÎNVĂŢA SĂ DĂRUI

Vă mărturisesc un secret pe care ar trebui să-l ştie oricine.

Nici o persoană nu e atât de săracă încât să nu aibă măcar un lucru la care să renunţe.

A renunţa, a creşte în renunţare – este o virtute creştină care îţi umple braţele cu daruri invizibile : cu aur preţios şi cu nestematele iubirii divine.

Dând din puţinul tău, oricât de modest, te îmbogăţeşti cu altfel de avuţii pe care nu ţi le poate răpi nimeni. Ele sunt nestematele „sărăciei cu duhul”, adică ale acelei sărăcii care nu-ţi permite să-ţi alipeşti inima de bunurile trecătoare.

De pildă : lucrurile sunt făcute să se strice. Fiecare ştie asta. Nici un lucru nu poate dura veşnic, chiar dacă eşti cât se poate de atent cu el. Orice lucru are o viaţă a lui, mai lungă sau mai scurtă. De ce să te bucuri însă numai tu de el? De ce să nu-ţi împarţi bucuria frăţeşte cu altcineva, care nici nu visează să-l cumpere?

Ai privit vreodată în ochi un copil care ţine o jucărie dăruită în braţe? Nici soarele nu are atâta lumină ca să-i poată cuprinde cu razele lui, întreaga bucurie.>>>>

Dragi copii,

Priviţi atent fetiţa din fotografie! Vă place? O cheamă Oana.

Este aidoma vouă, îi plac mult poveştile. Acum se află într-un bazar cu jucării şi s-a oprit la rafturile pline cu poveşti şi poezii fermecate. Ea nu a mai avut răbdare până acasă şi s-a aşezat pe podea, ca să răsfoiască şi să citească o carte care a atras-o cel mai mult.

La fel face de fiecare dată când intră în bazar. Nu se mai satură de poveşti, le devorează pur şi simplu. Dar nu numai atât. Le desenează. Le recompune. Astfel colaborează ea cu scriitorii. Şi imaginaţia ei, uneori, întrece fantezia autorilor.

Să ne apropiem de ea încetişor şi să vedem ce carte citeşte.

SPRE BAZARUL CU POVEŞTI

Spre bazarul cu poveşti

Trec trăsuri şi trec caleşti,

Prin păduri de-argint şi-aramă

Unde cerul e-o năframă

Iar un şipot de izvoare

Te îmbie la răcoare.

Se înalţă pân’ la stele

Fermecatele castele

Cu-mpăraţi, cu-mpărătese>>>>

COLINZI DIN SATUL MEU

Se cern uşor colinzi de nea

Pe mucul cald de lumânare,

Ce-i sufletul şi viaţa mea

În locul cela, de născare.

.

Şi ning colinzi peste Ardeal

În noaptea sfântă de Crăciun,

Şi-aş vrea să fiu cu-ai mei din deal

Să-mi facă sufletul mai bun.

.

Că doar aici se fac minuni

În satul meu, pierdut în lume

Cu oameni simpli, dragi şi buni

Ce n-au averi şi n-au renume.

.

Şi-n clinchet lung de clopoţei

Cu trup curat de zburători,

Veni-vor dară îngerei

Nepoţii mei, colindători.

.

Ei or lăsa la geamul nost’,

Colinda veche din bătrâni,

Îmi zică ele cum a fost

În ziua sfântă de Crăciun.>>>

Ca pe ghimpi stătea Florica, lângă vatra focului, pe stratul de fân pe care născuse. I se părea un veac, până a treia zi, când i-or face ursitorile fetiţei. Abia după aceea avea voie să se ridice de acolo. Se bucura că măcar fetiţa era sănătoasă şi cuminte. Stăteau amândouă lângă vatră, după cum era obiceiul.

În cea de a doua seară, trebuia să doarmă alături de ele, naşa şi moaşa. Ca să nu găsească ursitorile pe mamă şi pe fetiţă, singure.

De data aceasta, naşa n-a putut să vină, deoarece avusese prea multe treburi de făcut şi căzuse ruptă de oboseală.

N-a venit nici moaşa. Anica fiind moaşă doar cu numele, s-a ambiţionat şi n-a vrut să vină.

Riţa, care îi tăiase buricul fetei, ar fi vrut să vină, dar i-a fost frică de Anica.

Astfel, dintr-o naşă şi două moaşe, Florica şi fetiţa au întâmpinat singure ursitorile.

Nu i-a convenit deloc Floricăi, că nu şi-a dat copilul în rândul lumii, după cum era obiceiul, dar nu avea nici o putere. Aştepta cu sufletul la gură să treacă şi ziua de ursitori, pentru a se putea ridica de pe strat, ca să-şi vadă de rostul casei.

*

În ziua ursitorilor, pe Mitru Leu l-a găsit răsăritul soarelui în arie, strigând:

- Mărie, unde eşti, Anică?

Anica veni, lipăind talpă după talpă.

Veni şi Măria, dar mai încet, ţinându-şi mâinile-n sân, băgate sub pieptarul negru, de postav, cusut de Costică al lu’ Goace din Gămănei. Venea târându-şi piciorul după ea. Şi-l târăşte aşa,de când a fost pocită. ( URSITOARELE - fragment de roman) >>>>

PRIMVARA FACE POZNE

Primăvara jucăuşă

are chef de râs şi joc.

Face semn şi o brânduşă

spre zăvoi o ia din loc.

C-o baghetă fermecată

ea desferecă izvoare

şi-n cetatea de verdeaţă

toţi copacii-i dă în floare.

Joacă bâza c-un bondar,

fugărita c-o lăcustă,

ţiuita c-un ţânţar

locului o clipă nu stă;

şi în hohot de culori

sare-ntr-un picior pe ciuturi,

trage iarba de mustăţi

într-un joc de flori şi fluturi.>>>>

Ciorăpel şi Ciorăpici sunt fraţi gemeni. Chiar din clipa în care li se pregătea apariţia pe lume, soarta le-a fost pecetluită: aveau a trăi nedespărţiţi până la sfârşitul zilelor.

La prima vedere s-ar fi putut spune că semănau unul cu altul ca două picături de apă. O deosebire exista, totuşi, Ciorăpici fiind cu două degete mai scund decât fratele lui. Cum s-ar spune: era “pici”. De acolo i-a venit şi numele de “Ciorăpici”. Chiar fratele lui geamăn a hotărât să-i spună aşa. La început, Ciorăpici a suferit, considerând că nu era normal să fie tratat astfel. Însă, până la urmă a zis: “Treacă de la mine, nu e cazul să stau supărat, mulţi au porecle, şi, după cum s-a observat, din asta nu se moare”!

Cea care le-a dat viaţă a fost la fel de iubitoare cu amândoi. Voia să-i ţină nedespărţiţi atâta timp cât se aflau în grija ei. De aceea, pentru a-i putea supraveghea mai uşor, s-a gândit să-i lege unul de celălalt. Din neatenţie sau cine ştie din ce alte motive, cei doi frăţiori s-au trezit legaţi unul de altul chiar din dreptul gurilor.

Ciorăpel şi Ciorăpici puteau să vadă, dar, mai ales, puteau să audă ce se întâmplă în jurul lor. Însă nu puteau vorbi ca tot omul!… Aveau totuşi proprietatea de a comunica prin gânduri, fapt ce îi ajuta să-şi poată spune părerile, dar să nu fie auziţi de cei din jur.>>>>

Ieşisem la drum să mă joc cu copiii. Am făcut câţiva paşi, după care m-am oprit locului uitându-mă în jos cu uimire. În faţa mea sclipea o monedă de trei lei. Am luat-o repede şi am strâns-o în căuşul palmei, rămânând ţeapănă ca un par.

După câteva clipe, am început să strig la copii şi să le fac semne exaltate cu mâinile. Îi chemam să vadă: „ce mare bucurie a dat peste mine, doar cu câteva zile înainte de sărbătoarea „Schimbării la Faţă”, când se ţinea bâlci la Mârşani.”

-Mamăăăă!!! A găsit trei lei, băăă!… se minunau tovarăşii mei de joacă, ţinându-se după mine ca după urs.

Am intrat în bătătură, să-i spun mamei bucuria mea.

-Am găsit trei lei, mămică! abia am îngăimat, din cauza emoţiilor.

Mama, în loc să se bucure aşa cum îmi imaginam eu, s-a întrebat:

-Machi, cine-o fi fost acela, care să piardă bani în timpu-ăsta!?

Mintea mea de copil n-a înţeles cu adevărat ce vrea să spună mama. Ba, mai mult, felul în care a reacţionat, m-a făcut să mă ruşinez fiindcă mă bucurasem de necazul altuia – în cauză fiind cel care pierduse banii.

Odată cu trecerea timpului, am înţeles nedumerirea de atunci a mamei şi anume: că se întâmplase să găsesc bani într-o perioadă în care se petreceau cu repeziciune evenimente care mai de care mai importante: războiul, schimbarea regimului, stabilizarea, iar colac peste pupăză: a mai dat Dumnezeu şi o secetă cumplită. Aşadar, sărăcia se aşternea din ce în ce mai mult peste tot. Cum să aibă cineva bani şi să nu-i ţină legaţi strâns în colţul batistei înnodat cu două noduri?>>>>

Stătea în vamă, aşteptând ca şoferul camionului cu care pleca din ţară să ajungă la punctul de vămuire. Cu mâinile-n buzunare , se plimba pe sub nişte copaci rari, plini de praful care se-aşterne la orice forfotă de graniţă: şiruri lungi de maşini, de tot felul, veneau cu viteză, apoi, pe măsură ce se apropiau de graniţă, încetineau, opreau - şi aşteptau. Ceasuri întregi. Apoi plecau, spre Dumnezeu ştie ce zări străine.

Îi era inima grea. Tare grea. Când plecase de-acasă, îi strânsese, în odaie, pe nevastă-sa şi pe cei trei copii micuţi(abia mergeau la şcoală) - şi le spusese:

-Eu nu mă mai întorc. Mă duc în străinătate, muncesc cât m-or ţine puterile, fac ceva bani şi vă trimit . Fac rost de acte de şedere în Italia - şi-apoi vă chem şi pe voi acolo. Nu se mai poate trăi aici. Gata!

Fuseseră ani răi, anii din urmă. Fusese dat afară de la fabrică, fără nici un motiv. Venise patron străin…El era un muncitor bun şi harnic - dar parcă toate se dărâmau în ţară, toate se dărâmau în jurul lui - şi nu se mai ridica nimic. Nimeni să nu fie în pielea unui şomer, care are mândrie de om : cum să nu meargă el la lucru, să-şi ţină, cu palmele şi sudoarea - familia? Cum să nu muncească, să simtă că e şi el , om cu rost pe lumea asta?>>>>

POVESTEA PRINŢULUI CENUŞIU

-feerie în două acte-

A C T U L I

T a b l o u l I

(Pe fundal se proiectează Oraşul Azuro, cu clădiri înalte, ţuguiate, în forme bizare. Decorul se va realiza din panouri şi corpuri geometrice care se schimbă, în timp ce reflectoarele aruncă spoturi colorate. Schimbarea luminii modifică aspectul oraşului şi peisajul.

Fundal muzical feeric.

Printre casele bizare se perindă turişti. Se remarcă doi străini mult mai înalţi decât locuitorii oraşului. Ei sunt negustori ambulanţi care îşi strigă marfa. Unul dintre ei, Tisi, din Ţara Plictiselii, iar celălalt, din Ţara Curiozităţii. Tisi este un personaj blond, dolofan, bonom, cu o şapcă pleoştită. Zoto este brunet, subţirel, ochi iscoditori. Ei aduc ceva nou, specific ţării de unde vin. Pe unde trec aceştia, azurienii îşi micşorează ritmul de lucru, alţii dau semne de plictiseală sau devin curioşi la ce se întâmplă în jurul lor sau aiurea.)

TISI (cu o voce molcomă):

Portocale, gogoşi,

seminţe pentru bot-groşi,

plante rare,

care mai de care

pentru mic şi mare…

ZOTO (cu o voce vioaie):

Elixiruri,

glass-papiruri,

licori pentru feciori.

TISI: Pastă de dinţi

pentru prinţi,

miere de albine

pentru regine..>>>>

De câte ori mă gândesc la mama îmi vine instantaneu în minte imaginea mâinii ei… Nici o altă mână întâlnită de-a lungul vieţii nu se poate compara cu mâna mamei…Avea o moliciune, o căldură, un parfum dar şi o fermitate aparte… Fermitatea este cea pe care mi-o amintesc cel mai des.  Îmi făcea o plăcere nebună să mă plimb de mână cu mama, străbătând haihui străzile prin oraş şi „dezvoltând” o mie de subiecte, toate de „maximă importanţă”… Se crease un joc tacit între noi la care consimţisem fără să vorbim vreodată despre asta. Mergând, încercam să-mi desprind rapid mâna doar pentru a simţi acea strânsoare fermă, cu o încărcătură şi o intensitate a sufletului revărsată ca o aureolă numai în jurul nostru, parcă spunând:”Unde încerci să fugi?” şi, trăgând cu coada ochiului în sus, vedeam ivindu-se iarăşi acel zâmbet, atât de drag mie… Zâmbetul jocului…zâmbetul mamei…

Adesea, fără ştire, îmi săruta scurt mânuţa, ca pe o icoană sfântă, continuând „subiectul de maximă importanţă” ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Simţeam atunci că-mi sunt îngerii aproape, îngerii pe care mama obişnuia să-i cheme seara la rugăciune, după ce îngenunchia lângă mine şi-mi trecea mâna prin păr, apoi pe obraz şi, sărutându-mi fruntea, rostea cu vocea-i inconfundabilă: Hai pui! Să ne rugăm!>>>>>

URSARII ŞI ŢURCA

Miez de vară. O căldură toridă învăluie orice suflare într-o moleşeală plăcută, ce te îmbie parcă la somn. Nici o adiere, nici un tremur de frunze, nici un ciripit de pasăre. Nimic. Totul e încremenit. Până şi fumul de la coşul brutăriei părea imortalizat de pensula vreunui pictor. În vălătuci alburii, se ridică domol, drept, destrămându-se alene pe albastrul infinit al cerului. Şi totuşi, liniştea mahalalei fu curmată brusc de lătratul şi schelălăitul câinilor de prin curţi, ce parcă erau cuprinşi de panică. Aveau şi de ce. Un zgomot infernal, îndepărtat, se auzea din ce în ce mai tare, punând stăpânire pe tot ce ieşea în cale.

În capătul străzii, într-un alai frenetic, veneau ursarii. Tunete de tobă bubuind, ritm de tamburină zăngănită, o trompetă răguşită ce urla strident scoţând sunete fără nici o noimă şi clinchete de clopoţei, prinse de gleznele celor patru ţigani care parcă erau traşi la indigo. Pletoşi, mustăcioşi şi foarte tuciurii. Ursarul, care părea mai în vârstă, cu un ciomag în mână şi cu lanţul în cealaltă, îl îmboldea pe moş Martin să se ridice în două picioare. Într-adevăr, un moş, o copie tristă a naturii, cu veşnicul belciug în nas, răpănos şi murdar, cu loloţi şi scaieţi în blana roasă, cu privirea absentă.>>>>>

SCRISOARE PENTRU SORA MEA MAI MARE

-Cezarinei la a 50-a carte-

Sub o stea ocrotitoare

Cezarina te-ai născut;

Îngerii şi a lor Maică

Lângă tine i-ai avut.

Nici acum nu stau departe

Sunt alături tot mereu.

C-ai scris carte după carte,

Martor ţi-este Dumnezeu.

Lumea-ntreagă te slăveşte,

Chiar de nu-ţi vor arăta.

„Monumentul” te măreşte,

Unde-ai scris de Mama ta.>>>>

POVESTEA FIULUI PRIBEAG

POVESTITOR I: A fost odată pe-un meleag

un tată ce n-avea mai drag

decât, în casă, doi feciori

frumoşi şi mândri ca doi sori.

Când din privire îi pierdea

de dragul lor se moleşea.

Iar pentru ei munci cu sârg

s-adune roadele în pârg.

Şi strânse-avere pentru fii

atâta, că-i îmbogăţi.>>>>

CUVÂNT DE-NCEPUT SPUS ÎNTR-UN MINUT

Povestea pe care vreau să ţi-o spun, copile, nu se află-n cartea de citire. Nu se află nicăieri pe pământ, decât la mine-n cuvânt.

Şi-o să rog vântul să nu mi-o zboare, fiindcă am cules-o din Soare.

Povestea mea e ca o jucărie, pe care-o găseşti într-o casă de hârtie.

E o poveste plină de lumină, ca dimineaţa aceasta senină.

Şi are o mulţime de eroi, ca mine, ca tine, ca voi.

O poveste încărcată de mistere pe la colţuri şi prin unghere. În care, pentru dezlegarea şaradei nu ţi-ar ajunge nici cele o mie şi una de nopţi ale Sheherazadei.

O poveste pe care s-o scrii cu rouă, pe lună nouă. O asemenea poveste, cum v-am mai zis, se găseşte numai în Paradis. De îngeri plină, ca un crâmpei de lumină. O imagine diafană. O icoană.

O poveste cum nimeni n-a mai scris, decât poate, în vis. Muiată-n raze de soare, să-ţi facă-n orice zi sărbătoare. Desenată cu aşchii de stele, pe pereţii inimii mele.

Mă las, aşadar, legată fedeleş de condei, să mă ducă pe sub tei, pe strada Domnească până prestigiul o să-mi mai crească.>>>>

M-A-NTREBAT UN FLUTURAŞ

„Ce e Iarna?” mă întreabă

Lin plutind, un fluturaş.

I-a spus lui un om de treabă

Că de-i iarnă, la oraş

Vin doar fluturi albi de nea

Ce se-aşează peste tot,

Şi oricât ar încerca

Iar să zboare…nu mai pot!

Mii de fluturi el cunoaşte!

Dar de ei, n-a auzit!…

Cum îi poate recunoaşte?

Unde s-au adăpostit?>>>>

Viata este cel mai frumos dar oferit omului de catre Dumnezeu. Iar lumea intreaga este casa acestuia. Asadar, se cuvine sa pretuim aceste daruri, aratand prin aceasta respect Celui care a dat un curs firesc vietii si omului.

Evident ca vietii I se pot da multe definitii, insa eu cred ca un singur cuvant ar fi de ajuns: miracol ori minune. In lume se intampla multe minuni, omul insa trebuie sa le vada, in primul rand, apoi sa le accepte.

O astfel de minune este mama, insasi acest cuvant, folosit de lumea intreaga, este o adevarata minune. Existenta ei pe acest pamant este o minune, prin menirea pe care o are pe acest pamant :d e a da nastere unei noi vieti . Acest lucru ma face sa cred ca ea si numai ea este acel ”vas ales” in care Dumnezeu sadeste o noua viata. omul, impreuna-lucrator cu Dumnezeu, este mesagerul vointei divine: de a exista viata in continuare pe acest pamant, atat de incercat.

“Unde este inima ta, acolo va fi si comoara ta”, spune atat de frumos Mantuitorul Iisus Hristos. Si, cu adevarat, fiecare om detine ori ravneste la o comoara. Cred insa ca adevarata comoara se afla in inima noastra si langa noi, anume:mama.

Datorita ei, practic, eu exist in lumea aceasta>>>>

Walt Diesney le-a creat, copii

în ipostaze mii.

Poveştile-s adevărate-n

desene multe, animate

cu personaje şi eroi

ca mine şi ca voi.

Poate-un pic exagerate

da, vă cred, aveţi dreptate.

Toate au un scop, să ştiţi

să vă facă fericiţi.

Iar de-o luptă se încinge

BINELE MEREU ÎNVINGE.

Şi eroul pozitiv

are-un anumit motiv

să-nţelegeţi, vrea, în fine

cum să vă purtaţi mai bine.>>>>

Scriitorul Ioan Miclau locuieste in Australia , o tara indepartata , de peste mari si tari ; acolo el isi cultiva gradina , ingrijeste florile si cartile din biblioteca facuta pentru romanii care s-au asezat si ei in acele taramuri indepartate . Si scrie pentru oamenii de la noi si pentru voi , copii.

..Frumoase sunt povestile, plac tuturor, si celor mici si celor mari, fiindca un graunte de invatatura tot aduc ele, altfel n-ar mai fi povestitori sa le povesteasca. Iar daca povestea e veche, cu atat mai bine, dupa intelepciunea proverbului: “Cu cat e vinul mai vechi cu atata mai bun “. Povestile bunicilor erau frumoase si intelepte, caci veneau din vremile cand neamul asta omenesc tocmai isi deschidea ochii si urechile sa vada, sa auda, si sa inteleaga bine aceasta lume plina de minunatii !Astfel din vechime se spunea, si adevarat este, caci si animalele ce vietuiesc de- avalma cu oamenii pe acest Pamant frumos, au momente de voiosie, de exaltare, dupa cum si de tristete. Ele nu pot sa vorbeasca, dar au si ele gandirea si stiinta lor. Unele sunt inteligente, prinzand repede multe indeletniciri daca sunt dresate.Intotdeauna s-a recunoscut, adica mai mult se credea, ca numai purcelul din neamul grohaitoarelor e ca piatra la cap, adica neputand invata nici macar sa sara peste un fir de ata, sau sa imite macar si el o privighetoare, sa faca si el o >>>>

Iepuraşul din Crâng
Bunicul Aurică nu e un personaj, chiar dacă numele şi întâmplările lui apar în cărţile pentru copii.
El este chiar bunicul meu şi locuieşte în România, în oraşul Buzau, într-un bloc din cartierul Micro 14.
Cartierul se află lângă Crâng, un parc mare ale cărui alei se pierd în adâncul unei păduri cu feluriţi copaci, dar şi cu stejari bătrâni pe care nu-i pot cuprinde cu braţele doi oameni.
Într-o zi de toamnă târzie a pornit de dimineaţă la cules de ciuperci. A colindat prin locurile ştiute, dar cum bruma albise totul în jur, nici ciupercile nu mai aveau curajul să iasă de sub covorul frunzelor.
A zărit o ciupercă mare cam cât palma lui. S- a aplecat să o culeagă. Marginea ciupercii era muşcată în câteva locuri. S-a bucurat. Ciupercile muşcate de vietăţile pădurii sunt sigur comestibile. S-a aplecat să o culeagă şi a zărit>>>>>>

” Iepuraşul între palmele bunicii ”

Bunicul a pornit spre casă în mare viteză.Mersul grăbit şi frigul de afară au desenat pe obrajii lui două pete mari de culoare roşie.Bunica Matilda, care cunoştea orice mişcare pe chipul lui l-a întrebat:

-Ce s-a întâmplat? Ce sufli aşa ca o locomotivă?

În loc de răspuns bunicul a scos din sân ghemotocul maroniu

-Uite ce-am găsit în pădure,.e aproape mort, bietul de el.

Bunica l-a luat în palmă şi când i-a văzut sprânceana de sus ruptă…

-Oi, oi, oi, sărăcuţule, vai de de tine, cine ţi-a făcut asta, drăgălaşule…

Bunicul a zărit o lacrimă care se rostogolea pe obrazul ei.

-Ce facem noi cu tine?, a mai zis bunica.

-Să vedem dacă mănâncă. Uite cum a ronţăit bietul de el din burete.

Bunica a căutat o pipetă, a tras în ea câteva>>>>>>

Bate vânt
De sub pământ,
Trupul ritmului s’a frânt.
Bate boare
Dinspre soare,
Din frântură prunc răsare.>>>>>

Am găsit în pod o carte cu povești amestecate. Tare mult m-am necăjit, că eroii au fugit din poveste, fără veste. Vreți să m-ajutați puțin să-i întorc și să-i rețin, fiecare-n basmul său? Ar fi foarte bine, zău, doar așa să se-nțeleagă de la cap, povestea-ntreagă. S-o luăm pe rând, metodic : Prâslea, Albă ca Zăpada, s-au cam întrecut cu sfada, care-i cel mai îndrăgit și mai bine povestit din eroii de poveste. S-a făcut pe loc prinsoare pe un măr frumos de aur, cine poate să-l doboare pe hainul de balaur. Harap Alb, piticii – șapte, au trecut grăbiți la fapte. Spânul – un prilej nu pierde ca să facă pe stăpânul chiar la Împăratul Verde. S-a iscat încurcătură la Palatul de cleștar unde mândrul Făt Frumos, dintr-o lacrimă născut, fără sabie sau scut, vrea s-aleagă-n luptă dreaptă, numai vorba înțeleaptă. Tainic, Împăratul Roșu îl întreabă pe Cocoșul moșului trudit de ani: nu cumva a găsit o Punguță cu doi bani? Iar Alice, deșteptându-se din vis, cheamă-ntr-una Pis-pis-pis! Cum pe cine, n-ați aflat? Pe Motanul Încălțat. Iată-l și pe Nils, micuțul, care a pornit drăguțul prin Suedia să zboare și-i purtat de o gâscă pe-aripioare. Unsprezece lebede, așteptând să-și lepede hainele strălucitoare, parcă nu mai au răbdare. De ce oare? Un ponei cam rotofei, a-ntâlnit Trei purceluși, pe năzdrăvănie puși. El le-a pus o întrebare : dacă vor să participe la concursul de șotron, să depună, prin urmare, trei buline de carton, drept bilete de intrare. Numai Degețelul Tom, care-i doar un pui de om, a-ntrebat o păsărică de frumoasa Degețică. Zâna florilor, Sorina, când află care-i pricina, își spălă>>>>>>

… În vremurile vechi şi străvechi oamenii ştiau mai mult, fiindcă ştiau mai puţin. Exista pe atunci credinţa că, dintre toate animalele, singurul care e nemuritor e ursul. Acesta nu moare, ci trece printr-o peşteră adâncă, prin mai multe vămi, şi ajunge pe tărâmurile subpământului. Acolo e o vale fermecată, plină de flori şi de plante rare. Ursul le gustă pe rând şi din bătrân ajunge tânăr, din tânăr copil apoi un simplu boţ de viaţă. Astfel, el se poate naşte din nou, având însă putinţa de a nu uita nimic din ceea ce trăise şi învăţase în viaţa sau vieţile de mai înainte… Atunci s-a întâmlat că un vânător foarte iscusit, cunoscând drumul spre nemurire al urşilor, reuşi să urmărească un urs bătrân şi să descopere astfel peştera prin care se putea trece dincolo. Văzu că ursul miroase o floare, mănâncă un mugure, făcu la fel. Dar el nu cunoştea cuvintele de taină. Aşa că se pomani deodată în faţă cu un şarpe uriaş pe nume Naga. Şarpele acesta păzea grădina de sub pământ. Şarpele îl privi în ochi şi-i zise:”Ca să devii nemuritor, întâi trebuie să mori. Ca să mori, întâi trebuie să trăieşti. Ca să trăieşti, întâi trebuie să te naşti. Te vei naşte din acest ou şi vei fi la început un simplu şarpe. Mai tâtziu vom vedea, avem timp…” Şi, muşcându-l de coapsă, îl omorî pe loc…