În Ţara candorii – nu poţi intra fără a te face tu însuţi copil. E o condiţie aproape obligatorie şi chiar o necesitate. Probabil că şi acesta este un truism. Dar n-am altă argumentaţie la îndemână pentru a reflecta în toate luminile lui,  anotimpul mirării.

Mirajul jocului ne atrage la orice vârstă, dar, a intra în joc cu adevărat, puţini se încumetă. De ce? Li se pare caraghios (citiţi: sublim!) să te alinţi, să te fandoseşti, să te copilăreşti, fără teama că lumea te va considera necopt la  minte. Când cineva spune: „minte de copil”, se referă la incapacitatea de judecată a celor mici.

Greşit. Antoine de Saint-Exupery spunea: „Limpede nu poţi vedea decât cu sufletul” – şi cine,  mai mult decât copii, te privesc şi te văd aşa cum eşti, doar cu sufletul?  Şi mai spunea autorul „Micului Prinţ”: Oamenii mari nu înţelg niciodată nimic. Şi e destul de obositor pentru copii să le tot dea întruna lămuriri.” Acesta e şi secretul: trebuie să ai un suflet simplu ca iarba, aşa cum spunea Grigore Vieru, care a avut un har cu totul ieşit din comun de a se apropia de sufletul copilului: „Sunt iarbă, nu pot fi mai mult”.

Aici există un paradox. Oamenii mari, care au fost odinioară copii, ar trebui cel mai mult să pătrundă şi să înţeleagă sufletul copilului, doar şi ei au trecut prin aceleaşi mirări. În loc de aceasta, de cele mai multe ori, se întâmplă invers: copii îi înţeleg, le descifrează sufletele, celor mari.

E un dar al lor, de a  privi cu inima, şi a vedea perfect, ceea ce se întâmplă în sufletul oamenilor. Şi pun diagnosticul într-o clipă, cu  o spontaneitate şi o candoare admirabile: ei sunt mai buni diagnosticieni decât mulţi care tergiversează să-şi spună părerea, din anumite considerente personale ori pentru a nu-şi periclita poziţia şi a încălca acele convenţii sociale în care sunt încartiruiţi.>>>>>>>

Care-i calul, care-i capra,

care-i iedul, care mielul,

care-i boul şi măgarul,

cine o să tragă carul?

Care-i porcul, care-i vaca,

câinele şi toată cloaca?

Dar găina şi cocoşul,

raţa, gâsca şi curcanul

care cântă fals tot anul?

Calul face cot-co-dac,

vaca face i-ha-i-ha,

iară câinele mac-mac

şi măgarul ga-ga-ga,

cântece anapoda.

Iedul, mielul se guiţă,

mândri că ei sunt de viţă

sau de spiţă –

uite-aşa se-ncurcă-n iţă.

A trecut Încurcă-lume

şi-a pus tuturora nume!

>>>>>>

Nu, nu pot fi daţi uitării cei plecaţi în Lumea sufletelor! Nu te lasă amintirile… Chiar fără să-ţi propui, îţi vin în minte numeroase întâmplări, momente în care au răsărit firicele de proiecte sau chiar au înflorit şi au dat roade. Aceste momente m-au impresionat dintotdeauna, mai ales cele benefice, care au lăsat urme remarcabile, unele vizibile, altele purtate doar în suflet.

Un moment benefic a fost pentru mine întâlnirea virtuală cu scriitorul ARTUR SILVESTRI, iniţiatorul uriaşului şi poate unicului program “Asociaţia Română pentru Patrimoniu” (ARP).

La scurt timp după ce am luat cunoştinţă cu ARP, împrejurarea a făcut să scriu o proză scurtă intitulată “Motivaţie”, pe care am trimis-o la revista Lumea Satului. Prin aceasta am vrut să trag şi eu sistemul de alarmă, faţă de lăsarea de izbelişte a agriculturii. Motivul creaţiei articolului a pornit de la revolta ce am simţit-o pentru nişte căpşuni din import, aspectuoase, dar fără gust. În materialul respectiv fac referire la românii care au trecut peste hotare, să lucreze terenul altor ţări, lucru ce-l puteau face şi acasă, unde ar fi produs căpşuni cu gust, din pământ românesc, eu fiind o persoană în care patriotismul dă în clocot.

Viaţa mi-a demonstrat adesea că nimic nu este întâmplător…

Răsfoind în acea perioadă prin revistele ARP, mi-a atras atenţia un articol ce se referea la căpşuni şi era semnat de Ioan Miclău din Australia. >>>>>>>

De la şes, de la câmpie

Am plecat în drumeţie.

Şi m-am strecurat  pitiş

În adânc de cărpeniş,

Iar de-acolo, în brădet

Unde-i neam de păsăret.

Ce concert, ce triluri vii,

Se-auzeau din brazii,mii

Şi din fagii seculari,

Carpeni cu esenţe tari!

Umbra lor m-a mângâiat.

>>>>>>>>

Dragi copii din România

Dragi copii, vă scriu acuma,

Dintr-o ţară tot frumoasă,

Aşa cum e ţara voastră,

Voioasă şi luminoasă!

.

Australia-i departe,

Dar acolo-s mulţi români,

Care vă trimit azi carte,

Şi vă-ntind ale lor mâini!

.

Lumea-i  plină de copii,

Ei aşteaptă cu iubire,

Jucării şi bucurii,

Jocuri multe, fericire!

>>>>>>

-se dedică familiei Anghel-

I.

Să facem cunoştinţă cu Fasolică

Fasolică era şi nu era încă. În lumea existenţei terestre acest pui era în devenire.

Cuibuşorul în care stătea pitit de o vreme încoace, era unul cât se poate de potrivit pentru el. Se simţea reconfortat şi  voios, chiar dacă  nu ştia nimic despre sine. Dar, avea să afle treptat şi cât mai curând, o sumedenie de lucruri care nu i-ar trece nimănui prin cap.

„Ce ţi-e şi cu lumea asta de-afară!” – gândi Fasolică.

Nu înţelegea deloc cum alţii preferă călduricii şi hranei dulci şi gustoase, păcii şi liniştii dimprejur, altceva ce părea a fi în căpşorul lui, foarte nelămurit şi tulbure.

Totul era nou pentru dânsul. Dar, fiind o fire curioasă, în fiecare zi, în fiecare clipă chiar, explora ţinuturi necunoscute.

Deocamdată, căsuţa lui era foarte confortabilă şi n-ar fi schimbat-o  pentru nimic în lume. Fiindcă era ca un leagăn plutitor în care el se afla în continuu balans.  Ca un balon uriaş în care el, Fasolică, zburda nestingherit. Deşi nu cunoştea pe nimeni aici, nu se simţea singur. Toată ziua nu avea altceva de făcut decât să plutească în voie, să facă tumbe, rotocoale, prin  lichidul acesta călduţ şi atât de protector, să se lovească uşor de pereţii balonului. Dar nu-l dureau aceste mici lovituri. Erau plăcute şi aproape mângâietoare. Totul era minunat. Nici nu-şi închipuia cum ar putea trăi altfel.

Fasolică număra cel puţin 45 de zile şi tot atâtea nopţi. Avea, cum s-ar spune, o vârstă de o lună şi jumătate. O eternitate.

Fusese la început cât un vârf de ac, apoi, pe zi ce trecea, Fasolică lua în greutate, se mărea. Ajunsese ca un bob de grâuşor, o semincioară plutitoare, fără formă şi veselă.

>>>>>>

Vino-mi-te, vino iară,
şi te adă,  adă-mi-te,
să aprinzi o stea amară
dintre stele nemurite.
.
Adu-mi viaţă din murire,
trage-mi cerul în priviri,
Mlajă întru nălucire
Pân’ la primele iviri
.
Ale tainicei Selene
Raiul înviind în gând,
când se prăbuşeşte-n vene
Sângele de dor, plângând…
.
Vino, palide Luceafăr,
ca pe valuri reci călcând
din imperiul încă teafăr
părăsit de nu ştiu când.

>>>>>

Floarea de Măslin

Simţea durerea Floarea de Măslin

Şi se frângea sub bolta-nlăcrimată,

Grădina Ghetsimani niciodată

Nu-şi mai aflase astfel de destin.

.

Era amar paharul cu pelin,

Dar vina se cerea răscumpărată,

Simţea durerea Floarea de Măslin

Şi se frângea pe coasta-nsângerată.

.

Să mântuiască sufletul deplin

De noaptea ce-l cuprinde ca o pată,

A fost aleasă-n geamătul divin

O tinereţe pururi ne-ntinată…

Simţea durerea Floarea de Măslin.

>>>>>>

A cunoaşte. A iubi
Înc-o dată, iar şi iară
a cunoaşte-nseamnă iară
a iubi e primăvară.

.

A iubi – aceasta vine
tare de departe-n mine.
A iubi – aceasta vine
tare de departe-n tine.

.

A cunoaşte. A iubi.
Care-i drumul? Ce te-ndeamnă?
A cunoaşte – ce înseamnă?
A iubi – de ce ţi-e teamă?
printre flori şi-n mare iarbă?

.

Printre flori şi-n mare iarbă,
patimă fără păcate
ne răstoarnă-n infinit,
cu rumoare şi ardoare
de albine re-ncarnate.

.

Înc-odată, iar şi iară,
a iubi e primăvară.

Iubitei mele nepoate, Mara-Elena

Vine o vreme când trebuie să te gândeşti că e necesar să grăbeşti pasul ca să te poţi menţine. Pasul în care ai mers până nu demult a încetinit treptat, fără să bagi de seamă. E mai domol şi începi să simţi că viaţa aleargă mai repede pe lângă tine. Ca să te poţi menţine în ritmul vieţii, rolul de bunică este foarte potrivit, o adevărată binefacere.

Aşadar, din acest rol pe care mi l-am asumat, nu numai nepoţica mea a avut de câştigat, ci în aceeaşi măsură şi eu. Trăirea cea mai intensă a izbucnit ca un arc atunci când am auzit: “E fetiţă`…” De atunci,  eu retrăiesc toate vârstele şi uit de vârsta mea de acum. Nu-mi amintesc ce vârstă am decât atunci când privesc persoane de vârsta a treia, ori când mă văd într-o oglindă, ori într-o fotografie şi tresar, căci timpul meu interior este altul. Prin nepoţi, toate capătă prospeţime, culoare, sens şi bucurie de a trăi.  Ei te împing îndărăt de-a lungul generaţiilor şi iei viaţa de la început, prin ei se redeschide viitorul. Întâmplările din viaţa mea aveau parcă sunetul stins, ca trecut prin vată, iar lumina lor era estompată. Acum, când ploaia de afară mă apasă rece şi posacă, prezenţa Marei o face dintr-odată argintată şi luminoasă. Recepţionez altfel scurgerea timpului, simt mai acut precaritatea existenţei şi o trăiesc altfel. Nepoţii te duc spre noi descoperiri, spre noi începuturi şi fiecare zi este o nouă mirare, adesea la chemarea ca un ordin spus cu căldură : “Buni, vino să vezi, vino să vezi cum au “bobocit” florile, vino sa vezi…!”. Poţi urmări cu încântare lumea întreagă pe chipul lor.>>>>>>

Când mi-e dor de tine,

mamă,

Vântul mă îmbrăţişează,

Trimis de acolo,

Şi-n păr îmi dansează

Cu vorbele-ţi de bine!

.

Când mi-e dor de tine,

mamă,

Ploaia îmi spală păcatul

Şi-mi şterge suspinul

De sub gene!

>>>>>

Te iubesc pe tine,

Mai mult decât pe-oricine.

Dar vrei să-ţi spun, acum,

Ce eşti tu, mamă, pe pământ?

.

O zână graţioasă,

O fată preafrumoasă,

Un înger necăjit,

Un om nefericit.

.

Fecioară mică,

Lacrimă pitică,

O inimă zdrobită,

O flacără topită.

>>>>>>

Mami! Azi, de zi ta,

Ţin soarele-n palma mea!

Şi din raze am să fac

Pentru tine…un hamac!

.

Îl voi aşeza în casă,

Numindu-te-mpărăteasă!

Şi-am să-ţi prind în păr cunună,

Din steluţe şi din lună.

.

Iară din iubirea mea,

Am să-ţi fac, mami, perdea!

Somnul să îţi ocrotească,

Sufletul să-ţi odihnească!

>>>>>

8 Martie 2010, în zori…

Dacă e zi de dulce în lume,

Dacă în suflet e zi de Post,

Numele tău, Femeie, anume

Mi-a fost dat să îmi fie-adăpost.

.

Cu tine începe anotimpul din zorii

Poemului meu, de-a pururi izvod,

Cu tine pleacă din mine cocorii-

Floare mereu pregătită de rod…

>>>>>

Hortensie plăpândă-ascunsă-n lut

E mama ce mă strigă cu glas mut

Din părul eu cresc flori de mărgărint

Udate doar cu lacrimi de absint.

.

Cuvintele-mi aprind o lumânare

Lovindu-se de-o tainică-mirare

Când zilele-nfloresc şi dau în spic

Tu pregăteşte-ţi creanga de finic.

.

Ca la răscruce să-ţi întâmpini, dar,

Pe îngerul de strajă la hotar

Dar bobul tău, de nu e îngropat

Într-un pământ mai rodnic, mai curat,

>>>>>>

Femeile întotdeauna au ştiut să fie puternice:

pentru familiile lor, pentru viaţa cu tot neprevăzutul ei.

Femeile întotdeauna au un zâmbet care usucă o lacrimă,

au un cuvânt de încurajare atunci când nici o rază nu se întrevede.

Femeile nu au nevoie decât de un cuvânt

atunci când în priviri li se-ntunecă stelele.

Astăzi e ziua lor,

ziua celor pentru care fiecare răsărit este o nouă provocare!

Pentru fiecare dintre femei să fie o zi cu linişte,

o zi cu bucurie.

>>>>>

OMAGIU  DE  ZIUA  FEMEII

Moto:Acolo unde sunt mai multe femei şi  flori, nu sunt războaie.

La mii de kilometri distanţă şi înconjuraţi de nămeţi de zăpadă, simţim totuşi un suflu al primăverii ce ne vine din anii frumoaselor amintiri din ţara. În Canada ziua de 8 Martie n-are farmec decât pentru noi, românii, plecaţi de acasă cu bagajele pline de luminoase şi calde aduceri-aminte. Pe continentul american se sărbătoreşte Ziua Mamei în luna aprilie, dar femeile au multe alte roluri pe pământ decat cea de mamă, ele sunt soţii, iubite, femei de cariera, femei de casâ, aprope tot, încât este mai potrivită sărbătorirea femeii fixată de europeni în fapt de primavară, în ziua de 8 Martie. Această zi este precedată de Ziua Mărţişorului, ca o avanpremieră,  în care se împletesc prin simbolul şnurului, albul puritaţii, cu roşul, simbolul dragostei până la jertfa. Bătrânii noştri au mai numit această lună şi Mărţişor.

Scriu aceste rânduri pentru a aduce pe faţa tuturor cititorilor special pentru aceasta zi lumina zâmbetelor, nobleţea vorbelor şi căldura inimii. I se cuvin toate acestea,  femeii – “eterna poveste” , “a vieţii cheie” -  aşa cum răsună în urechile noastre romanţele cu parfum. Sunt tulburatoare romanţele, cântecele, poeziile, romanele, dedicate misterului feminin, nesecatului sentiment matern, bunicilor sau surorilor care ne-au înflorit viaţa. De fapt, cele mai frumoase creaţii ale lumii sunt pe această temă, adevarate dezlegări de taine. Ele ne duc într-o călătorie interioară cu o multitudine de valenţe revelatoare care trezesc în noi  gânduri şi sentimente ce ne înalţă într-o altă ordine, cea a curăţeniei şi frumuseţii sufleteşti. Femeia a fost cântată din cele mai vechi timpuri şi acest subiect nu va fi epuizat niciodată, căci fiecare femeie este unică şi nicio iubire nu seamănă una cu alta.>>>>>

imnul umanităţii
( închinat tuturor femeilor din lume)

Dragele mele,
ştiţi voi cât preţuiţi pe pământ?
voi sunteţi dragoste, creaţie, floare,
tot ce-i mai frumos în lume,
iubite, mame, amante, surori,
în voi învie dorul,
voi mişcaţi lumile,
pruncii în braţele voastre
sunt zeii care ne duc mai departe viaţa,
mâinile voastre,
când mângâie,
sunt leacul dorului împlinit.
ce-i viaţa fără voi?
un etern întuneric,
voi naşteţi genuni,
declanşaţi resorturi nebănuite
în inimile iubiţilor,
sunteţi ape curgătoare
peste inimile noastre,
vinul care ne-mbată,
motorul lumii şi mormântul ei,
voi sunteţi viaţă
şi sunteţi moarte,
fericirea sau nefericirea noastră,
inimile noastre n-ar putea să zboare
fără inimile voastre,
voi sunteţi darul
pe care Dumnezeu
l-a făcut ochilor noştri
şi inimilor noastre,
voi ne topiţi în iubire,

>>>>>>

MAMA

Cu tine, Mamă, azi totul se-nnoieşte,

Iar din tăcuta-ţi taină lumina înfloreşte

Şi urcă-ncet spre locul ce-n linişte aşteaptă

Să fie-umplut de Tine cea pură şi-nţeleaptă.

.

Din Tine, Mamă, azi toate se vor naşte

Aşa cum orişiunde lumina te cunoaşte

Şi înspre Tine-aleargă cu sufletul deschis

Iertare  să îţi ceară, aici, ca şi în vis.

.

Spre Tine, Mamă, se-ndreaptă-a mea chemare,

Ascultă-mă şi vino-mi întru întâmpinare

Şi-adu cu Tine, Mamă, al tău surâs divin

Ce noaptea-o luminează şi-mi face somnul lin.

.

În Tine, Mamă, veşnic căta-voi adăpost,

Eu ştiu că-a ta iubire tot timpul e ce-a fost,

Priveşte-mă, sunt liber să vin la pieptul tău,

Eşti liberă, priveşte, eu sunt copilul tău!

—–

CORNEL C. COSTEA

Sunt Primăveri ce-aduc un dor de împlinire

Ascuns în întuneric, dar plin de strălucire

Veghează în tăcere, fiind sigur că-ntr-o zi

A sa lumină sfântă ne va dezvălui

Că Verile sunt trepte spre Infinit şi mare

Ce ne îndeamnă-n pace să căutăm în soare

A dragostei făclie de-a pururi neatinsă

De umbrele-ndoielii şi care e nestinsă

Chiar dacă înspre Toamnă călătorim cu toţii

Şi uneori visăm să trecem pragul porţii

Ce e mereu deschisă, dar care pentru noi

E încă zăvorâtă cu gânduri de noroi.

Iar Iernile-s prilejuri de-a ne-ntâlni în taină

Cu întreg Universul, cântând aceeaşi doină

Şi retrezesc în inimi lumina regăsirii

Ce ne călăuzeşte pe calea fericirii.

Lechinţa, 6 februarie 2003

>>>>>

Pian şi candelă de ceară,

Acorduri vii de primăvară

Şi note umede din noi

Vibrează peste amândoi.

E o iluzie că sunt

În haină rece de cuvânt,

Cascadă zgomotoasă-n ierbi,

Ci-n trup de humă mă discerni

Dintr-o minune o vioară,

Când rătăcirea mă-nfioară,

Întinsă între stea şi rouă

Mă frâng precum o coardă-n două.

Să strâng pre sufletu-ţi rebel,

Robind pământul infidel,

Îngeri cărunţi cu glasuri mute

Tăcerea noastră s-o asculte.

Vibrează peste amândoi

Şi note umede din noi,

Acorduri vii de primăvară,

Pian şi candelă de ceară.

>>>>>

Era o ţară-n care nu ningea…

Cu oameni negri e povestea mea:

Atât de negre lacrimi, şi de triste,

Înăbuşeau în negrele batiste

Încât, odată, un străin le-a zis

(Avea străinu,-n braţe, un cais)

C-ar fi de-ajuns o lacrimă de-a lor

Să piară şi cais, şi călător!

Ei l-au privit cu ochiul stins şi tâmp,

Dar cum strângeau tăciunii de pe câmp

Şi timp n-aveau de vorbe – au tăcut.

Şi dus a fost străinul cel limbut.

.

A mai trecut o noapte şi ceva.

Şi-n ţara asta-n care nu ningea

Nici barem printre gânduri, uneori,

Veni pe lume un copil din flori…

>>>>>

Unu, doi, trei, patru,

Hai să facem un teatru.

Un teatru de păpuşi.

Când? Curând. Acuşi, acuşi…

.

Iute-un loc să căutaţi

Unde-o scenă să-njghebaţi.

Nu aici şi nu aici

În grădină la pitici.

.

Să legăm un pled de doi

Copăcei dar mai de soi;

Astfel, scena este gata,

Cu biletele şi plata

O să-l punem pe Bursuc,

Tot stă singur ca un cuc.

>>>>>

„Din Cosmos, Pământul se vede ca o lacrimă;

aşa o fi fost proiectul ?” (V. Ghica)

Pământul lăcrimează

atunci când creşte

înflorind pe lume

pomul –

se-aude o melancolie

încingându-ne

ca un meridianse-

aude câte-un foşnet

prin oglinzi o

umbră adorată

care scapă iar

şi iar răsare

luminând

tainiţa de văzduh orb

se-aude chiar suspinul dintr-o carte

şi-n bezna pâinii

pune aur vântul

se-aude Steaua lunecând din cer …

dar nu-i nimic – a lăcrimat Pământul!

.

>>>>>

Un crevete cu cravată

O meduză învoalată

Şi-o broscuţă bosumflată.

-Ba şi-un peşte care creşte

într-un iaz de lângă sat

şi înoată neîncetat.

-Eu de asta n-am aflat.

Scoici, moluşte, mormoloci,

Crustacee şi boboci.

-Nu vrei dragă să te joci,

cu aceste vietăţi

care-n apă-şi fac cetăţi

din corali şi din mărgean?

Joaca-i fără nici un ban.

-Aş putea să înfirip

chiar castele de nisip.

>>>>>>